Ana Rubeli, fondatoare Aici a Stat: „Un loc nu devine „acasă” doar prin infrastructură sau funcționalitate, ci prin memorie comună. Prin felurile în care recunoști ceva din tine, chiar dacă nu ai trăit acea istorie direct.“

Ana Rubeli este manager cultural, autor și fondatoarea Asociației Culturale Aici a Stat. De peste un deceniu, documentează și aduce în atenția publicului poveștile clădirilor, cartierelor și comunităților care contribuie la identitatea culturală a României. Autoare a volumului „Mahalale de patrimoniu”, Ana construiește proiecte care transformă patrimoniul într-o experiență accesibilă și relevantă, de la cercetare și tururi ghidate, la concerte, expoziții și evenimente organizate în spații cu valoare istorică.

Prin activitatea sa, creează contexte în care oamenii redescoperă legătura dintre memorie, loc și apartenență. Activitatea sa este o dovadă că relevanța se construiește în timp, prin grijă față de comunitate, continuitate și conexiuni autentice între oameni și locurile care le definesc identitatea.

În ultimii ani, ai contribuit la dezvoltarea unei conversații tot mai prezente despre patrimoniu, memorie urbană și relația afectivă pe care oamenii o construiesc cu orașul. Pentru cititorii care te descoperă acum, cum ai descrie parcursul care te-a apropiat de această direcție?

Pasiunea mea de istorie și patrimoniu a venit încă din copilărie. Fotografiam instinctiv plăcuțe memoriale și case vechi, iar primele mele fotografii pe film din prima mea excursie din afara țării, în Turcia, au fost cu situl arheologic din Efes, cu ruine și monumente istorice. Apoi încă din adolescență mă plimbam mult prin București și eram atrasă de casele care păreau că ascund povești. Mă uitam la ferestrele lor, la tencuială, la urmele timpului, la grădini abandonate și aveam sentimentul că se află ceva mai profund acolo, dincolo de ziduri. Mai târziu am început să citesc despre oamenii care au locuit acolo și am realizat că patrimoniul presupune arhitectură interesantă, memorie, fragilitate, identitate. Din punctul acela, pasiunea mea pentru patrimoniu s-a transformat, am aprofundat-o studiind un master în Patrimoniu, publicând o carte la Editura Vremea, “Mahalale de patrimoniu”, și fondând o asociație culturală.

Înainte de a activa în zona patrimoniului cultural, ai avut un traseu profesional într-un context corporativ. Cum privești astăzi această etapă și influența pe care a avut-o asupra modului în care lucrezi?

Etapa corporativă este foarte importantă pentru mine și m-a ajutat să construiesc tot ceea ce fac astăzi. M-a format enorm. Lucrez de 16 ani în mediul cifrelor și al asigurărilor, și de 12 ani conduc echipe variate și interesante într-o companie internațională. Experiența aceasta m-a învățat disciplină, structură, reziliență, leadership. Aici învăț continuu să construiesc proiecte pe termen lung. În zona culturală există uneori ideea romantică a inspirației spontane, dar adevărul este că multe proiecte culturale rezistă doar dacă există organizare, strategie și foarte multă muncă invizibilă în spate. Cred că mediul corporatist îmi susține tocmai această capacitate de a transforma o idee sensibilă într-un proiect concret și sustenabil.

Din această preocupare s-a dezvoltat ulterior „Aici a stat”, proiectul prin care ai început să documentezi istorii urbane și clădiri cu valoare memorială. Cum ai înțeles, la început, rolul acestui demers?

La început, „Aici a stat” a fost un gest de recuperare afectivă. Nu documentam numai istorii urbane, ci și rurale. Am început chiar cu un conac abandonat din Cotești, județul Vrancea, conacul lui Duiliu Zamfirescu despre care am citit într-o monografie a satului. Am făcut cercetare de teren și de arhive primare și secundare ca să pot să scot la iveală anumite informații. Interviuri cu oameni la fel de pasionați ca mine și cu oameni care știau istorii diferite. Simțeam că multe case dispar fără ca cineva să mai știe cine a locuit acolo sau ce povești ascundeau. Nu am pornit proiectul cu gândul că va deveni o platformă culturală sau o comunitate atât de mare. 

Cred că voiam pur și simplu să creez o punte între oameni și oraș, să îi fac să privească altfel locurile pe lângă care trec zilnic pentru a-și iubi și respecta mai mult împrejurimile, casele, străzile.

La momentul apariției proiectului, patrimoniul era încă o conversație destul de limitată în spațiul cultural din România. Cum ai perceput interesul publicului pentru acest tip de conținut?

La început exista destul de multă surpriză. Mulți oameni nu înțelegeau de ce mă interesează un anumit loc. Primeam răspunsuri ușor mirate de la localnici: “dar ce va place doamnă, aici?”. Și abia când vedeau că vine cineva de la București și apreciază o clădire frumoasă, chiar dacă abandonată, din satul lor, își ridicau sprâncenele și deveneau brusc mândri. Voiau sa facă poză cu mine și cu o anumită casă. Atunci ajungeau să conștientizeze valoarea locului respectiv. Și cu timpul, analizând aceste reacții și urmărind și interacțiunile din online, am înțeles că patrimoniul devine relevant atunci când îl apropii de experiența umană, nu doar de informația istorică. Încă sunt persoane care consideră patrimoniul ceva rigid, elitist sau foarte nișat. Dar publicul reacționează diferit când vorbești despre clădiri istorice prin emoție și povești umane. 

Cred că oamenilor le lipsea o relație personală cu patrimoniul. Nu cred că lipsea interesul, ci limbajul prin care să îl simțim aproape. 

Iar când am început să spun povești care începeau cu „aici a stat”, aici a stat cineva care a construit, iubit, și poate părăsit acel monument istoric, palat sau conac, conversația căpăta imediat profunzime. 

În multe dintre materialele tale revine ideea de memorie asociată spațiului locuit. Cum definești astăzi relația dintre patrimoniu și sentimentul de apartenență

Pentru mine, patrimoniul are legătură directă cu sentimentul de apartenență. Un loc nu devine „acasă” doar prin infrastructură sau funcționalitate, ci prin memorie comună. Prin felurile în care recunoști ceva din tine, chiar dacă nu ai trăit acea istorie direct. 

Cred că avem nevoie de continuitate afectivă între generații și între oameni și spațiile pe care le locuiesc. În lipsa ei, orașele, clădirile devin foarte impersonale și fragile. Și de aceea mi-am propus să reconectez oamenii cu patrimoniul cultural.

Bucureștiul apare frecvent în proiectele tale ca un oraș construit din straturi succesive de istorie și transformare. Cum s-a modificat relația ta cu orașul după ani de documentare și cercetare? 

Relația mea cu Bucureștii a devenit mult mai complexă. La început îl priveam foarte romantic și eram un pic mai optimistă în ceea ce privește viteza lui de evoluție. Astăzi îl văd și cu multă luciditate și uneori cu tristețe. Documentarea m-a făcut să înțeleg cât de mult s-a pierdut și cât de vulnerabil este patrimoniul nostru. Dar, în același timp, am descoperit și extraordinar de mulți oameni care încearcă să salveze ceva: proprietari care restaurează, comunități locale, arhitecți, istorici, oameni care luptă pentru o casă sau pentru o stradă. Chiar dacă pare un oraș obositor uneori, capitala noastră este foarte vie și are un potențial enorm de transformare. 

În jurul proiectului „Aici a stat” s-au dezvoltat, în timp, tururi urbane, întâlniri și experiențe culturale dedicate publicului. Ce tip de relație observi că se creează între oameni și oraș atunci când experiența devine directă? 

Atunci când oamenii participă direct la un tur ghidat, la o vânătoare de comori arhitecturale sau intră într-o casă veche cu ocazia unei serate, relația lor cu locul respectiv se schimbă aproape imediat. Aceste evenimente au rolul de a reînnoda relația oamenilor cu patrimoniul construit. Observ foarte des că oamenii care participă la evenimentele noastre sunt atenți, curioși, implicați. Patrimoniul devine o experiență personală. Uneori oamenii îmi spun că după un tur au început să privească altfel strada pe care locuiesc de ani întregi. 

Cred foarte mult în experiențele culturale trăite direct, pentru că ele creează atașament real, dincolo de idei abstracte și teoretice: „patrimoniul este valoros și trebuie să îl protejăm”.

La evenimentele pe care le organizez explic în ce fel este patrimoniul valoros și ce putem, concret, să facem pentru e.

Într-un context urban în continuă transformare, în care numeroase clădiri dispar sau își pierd identitatea, cum privești astăzi ideea de conservare?

Conservarea este foarte importantă în contextul în care nu avem încă o școală de restaurare potrivită. Pierdem mult mai mult din patrimoniul nostru decât putem salva. Așa că față de o renovare ce maltratează o clădire istorică (adeseori nu din rea intenție, ci din necunoaștere), prefer o conservare, o punere în siguranță temporară. Până când ne vom aduna forțele și resursele să restaurăm corect. Asta nu înseamnă înghețarea clădirilor istorice într-o imagine de muzeu. Patrimoniul trebuie să trăiască și să evolueze. Și patrimoniul are nevoie de o comunitate care să îl folosească și să îl aprecieze la adevărată valoare. Dar cred că dezvoltarea fără memorie produce spații foarte reci și fără identitate. 

Să conservăm înseamnă să înțelegem valoarea locurilor înainte să le pierdem și să construim cu respect față de ceea ce există deja. Și am văzut de câteva ori că patrimoniul poate coexista cu intervențiile contemporane, dacă există un plan coerent, sensibilitate și dialog. 

În volumul Mahalale de patrimoniu, ai ales să documentezi zone ale Bucureștiului care rămân adesea în afara discursului dominant despre patrimoniu. Ce te-a interesat în mod special la aceste spații și la memoria lor socială?

În cartea „Mahalale de patrimoniu” am abordat două cartiere centrale care nu apar foarte des la nivelul discursului public: Sf. Ecaterina și Flămânda. Există foarte multă memorie și frumusețe și în cartierele mai puțin spectaculoase. M-a interesat viața reală a orașului, nu monumentele consacrate. Cred că identitatea Bucureștiului constă foarte mult și în aceste spații fragile, amestecate, imperfecte, care ascund mai puternic urmele trecutului. În plus, am cercetat aceste două cartiere încercând să merg pe firul istoric al familiei mele care a locuit aici încă din 1862.

Activitatea ta presupune întâlniri constante cu istorici, arhitecți, proprietari de case și comunități locale. Ce ai observat despre felul în care oamenii se raportează la propriul lor oraș?

Istoricii și arhitecții se raportează diferit la orașele sau locurile lor de baștină. Uneori îmi pare că sunt două mulțimi disjuncte, care nu se intersectează. Dar nu îmi plac generalizările și nu vreau să fac uz de prejudecăți. Sunt extrem de onorată că pot să stau la masă cu profesioniști din ambele domenii, la evenimente de prestigiu și să ascult și să înțeleg ce au de spus despre modul în care ar contribui la fondul construit. În ceea ce privește publicul larg, am observat un paradox. Mulți oameni spun că nu îi interesează patrimoniul sau că nu cunosc istoria orașului lor, dar în momentul în care încep să vorbească despre locul în care au copilărit, despre casa bunicilor sau despre o stradă care s-a schimbat, apar imediat emoțiile amintirilor. Acest fapt îmi dovedește încă o dată puterea poveștilor. În ultimii ani am întâlnit proprietari care au investit economiile unei vieți într-o casă veche, vecini care luptă să salveze o grădină sau o farmacie istorică, istorici care reconstruiesc povești din documente uitate și oameni care participă la tururi doar pentru că vor să înțeleagă mai bine cartierul în care locuiesc. Toate aceste întâlniri mi-au arătat că oamenii au, de fapt, o relație afectivă cu orașul lor, chiar dacă nu o exprimă în termenii patrimoniului.

Cred că problema nu este lipsa de interes, ci lipsa de conectare. Nu poți salva ceea ce nu cunoști. Și clădirile istorice au nevoie de salvare. Când află povestea unui loc, oamenii încep să-l privească diferit. 

O casă devine mai mult decât o simplă casă, o stradă devine mai mult decât un traseu între două puncte. În acel moment apare și sentimentul de responsabilitate. Oamenii protejează mai ușor ceea ce cunosc și ceea ce simt că le aparține. Iar poveștile sunt ale noastre, ale tuturor.

Privind la transformările Bucureștiului din ultimii ani, ce crezi că ar trebui regândit în relația dintre dezvoltare și patrimoniu?

Cred că ar trebui să existe mai mult dialog și mai multă viziune pe termen lung. Acum vedem multiple inițiative ale mediului privat, ale societății civile sau ale statului care nu se completează, ci umplu doar niște goluri. În plus, de multe ori dezvoltarea și patrimoniul sunt puse artificial în opoziție. Nu cred că trebuie să alegem între un oraș în expansiune și un oraș care își păstrează memoria. Problema apare atunci când intervențiile sunt făcute fără înțelegere față de context și fără respect pentru identitatea locului. Capitala noastră are nevoie de dezvoltare, dar și de coerență și grijă. Ne trebuie o strategie pe cultură și pe patrimoniu.

În ultimii ani, proiectele tale au deschis direcții noi de conversație despre patrimoniu și memorie urbană în România. Care sunt temele sau spațiile către care simți că te îndrepți în perioada următoare?

Simt că mă îndrept tot mai mult spre zona de activare a patrimoniului prin experiențe culturale. Mă interesează foarte mult relația dintre muzică, memorie și spațiu, motiv pentru care dezvolt acum și Festivalul AICI A STAT, ediția din 2026 fiind dedicată Cellei Delavrancea și memoriei sale culturale. Voi organiza recitaluri și serate la Ateneu, în muzee și clădiri istorice private. Pentru mine este o plăcere teribilă să descopăr și să deschid, prin evenimente culturale, case care nu au mai fost deschide publicului. În paralel, mă atrag și poveștile patrimoniului imaterial și ale patrimoniului mobil, nu doar construit. Mă fascinează modul în care putem prezenta aceste povești și către copii și deja am început să dezvolt o serie de evenimente pentru copii. Cred că în următorii ani voi merge și mai mult către proiecte care creează experiențe intime și emoționale cu locuri și cu obiecte ce au memorie. 

Un oraș la care te gândești des?

Veneția.

Librărie sau anticariat?

Librărie, pentru că vreau să încurajez scriitorii și editurile cumpărând cât mai multe cărți noi.

Ce păstrezi mereu cu tine?

Telefonul în care notez idei, fragmente din ce citesc și adrese de case. Și bateria externă ca să am continuitate.

Un loc în care te întorci mereu?

Dealul Mitropoliei din București.

Tramvai/Metrou sau mers pe jos?

Mers pe jos. Cred că orașele se înțeleg și se văd cel mai bine la pas.