Ella Bokor, violoncelistă: „Am trecut de la dorința de a face performanță la dorința de a crea un context și proiecte care pot lăsa ceva în urmă”

Într-un context cultural în care performanța artistică se împletește tot mai des cu leadershipul, educația și inițiativa culturală, Ella Bokor reprezintă una dintre numele remarcabile ale noii generații de muzicieni români. Violoncelistă apreciată, cadru didactic, manager cultural și fondatoare a unor proiecte dedicate promovării muzicii clasice, ea construiește cu aceeași pasiune atât interpretări muzicale, cât și contexte în care arta poate crește și inspira.

Formată la Universitatea Națională de Muzică din București și perfecționată prin experiențe internaționale, Ella Bokor vorbește cu luciditate despre disciplină, excelență, sacrificiile din spatele succesului și responsabilitatea de a lăsa ceva valoros în urmă. În acest dialog, descoperim omul din spatele scenei, relația sa profundă cu violoncelul, lecțiile primite de la mentorii săi și convingerea că muzica rămâne una dintre cele mai puternice forme de conectare umană.

Ai făcut licența, masterul și doctoratul în cadrul Universității Naționale de Muzică din București, în clasa profesorului Marin Cazacu. Ce din această formare ți-a construit tehnica și ce ți-a construit, mai profund, standardul interior după care te judeci ca muzician?

Din fericire, am avut o formare normală și frumoasă, pentru că nu am reacționat niciodată pozitiv la presiune. Părinții mei, amândoi muzicieni, m-au susținut enorm și m-au ajutat să înțeleg că orele petrecute alături de violoncel nu erau o constrângere, ci un fel de a-mi construi un viitor mai bun.

Am studiat la clasa domnului profesor Marin Cazacu, care rămâne pentru mine un model de perseverență, disciplină și devotament față de educație și cultură. Îl admir foarte mult și cred că felul în care se raportează la muzică și la oameni m-a ajutat să-mi construiesc standardele interioare.

Sunt o persoană care se consumă mult atunci când greșește și, uneori, uit că este uman să greșim. Noroc cu părinții mei și cu Răzvan, care mă încurajează mereu și mă ajută să-mi regăsesc echilibrul.

Ai studiat și prin Erasmus la Hochschule für Musik und Darstellende Kunst Frankfurt am Main. Ce ai înțeles acolo despre diferența dintre performanța muzicală din România și cea din afară: la nivel de exigență, mentalitate, autonomie și raportare la carieră?

Experiența din Germania a fost foarte benefică. Cred că orice experiență de acest fel te maturizează profesional, dar mai ales uman. Este important să cunoști și alte mentalități, alte moduri de lucru, alte feluri de a privi cariera și autonomia unui artist.

În timp, mi-am dat seama că nu trebuie neapărat să trăiești într-o țară străină ca să construiești ceva important profesional. Și în România există acum medii foarte bune de formare, unul dintre ele fiind în cadrul U.N.M.B., unde studenții au acces la standarde europene la cel mai înalt nivel.

Avem profesori foarte buni și în România, iar prin masterclass-uri, festivaluri și proiecte internaționale, tinerii muzicieni pot intra în contact cu numeroși artiști străini aflați în prim-planul vieții muzicale. Cred că diferența reală ține mai mult de mentalitate, disciplină personală, curaj și consecvență decât de locul în care alegi să trăiești.

Există un moment precis în care ai simțit: „Nu mai sunt doar o violoncelistă care interpretează, sunt un artist care construiește lumi în jurul muzicii”?

Au fost mai multe etape care m-au maturizat artistic și mi-au oferit un imbold în a-mi crea nouă lume. Una dintre ele a fost momentul în care am trecut la violoncelul pe care cânt acum și am înțeles cât de important este să ai un instrument care îți permite să te exprimi la un alt nivel. Cu toate acestea, sunt încă foarte atașată de primul meu cello și îmi amintesc cum tata și-a vândut mașina ca să mi-l cumpere.

Cred că, treptat, am trecut de la dorința de a face performanță la dorința de a crea un context și proiecte care pot lăsa ceva în urmă.

Din exterior, biografia ta arată ca un cumul aproape imposibil: concertistică, pedagogie, organizare de festival, coordonare de proiecte, administrație culturală. Ce preț personal are o viață construită la nivelul acesta de intensitate?

Din fericire, viața mea este plină de iubire și apreciere, fără de care mi-ar fi imposibil să duc la capăt tot ce mi-am propus. Am alături un partener de viață care mă susține mereu, iar CellEAST, MiniCellos și PlaCello sunt proiecte pe care le-am început împreună cu Răzvan Suma.

De când am venit la facultate în București, am avut o viață foarte activă: recitaluri, turnee, colaborări cu Filarmonica George Enescu și Orchestrele Radio, activitate în Ansamblul Violoncellissimo și în Orchestra Română de Tineret. Am fost mereu pasionată de muzica de cameră, de proiectele de studio și de tot ce înseamnă construcție artistică dincolo de apariția pe scenă.

Da, am o viață intensă, cu multe călătorii în care încerc să îmbin utilul cu plăcutul. Sunt selectivă și îmi place să mă înconjor de oameni de calitate. Îmi place să mă distrez la fel de mult cum îmi place să muncesc. Singurele lucruri la care mi-aș dori un upgrade ar fi: să reușesc să-mi văd părinții mai des și să-mi ofer mai mult timp pentru odihnă.

Ai fondat MiniCellos, un masterclass dedicat copiilor între 6 și 12 ani, inclus în cadrul ICon Arts. Ce te învață lucrul cu copiii despre muzica pe care mediul profesionist o complică inutil?

Am fondat MiniCellos în 2018, la început ca proiect-pilot, iar apoi programul a fost integrat în ICon Arts Transilvania și în programele educaționale din cadrul CellEAST Festival & Masterclass. 

La MiniCellos pot să lucrez cu cei mici într-un mod foarte personal, așa cum simt că este firesc pentru vârsta lor. Avem lecții individuale, de muzică de camera sau improvizație, lecții de grup în care învățăm elemente tehnice esențiale, dar și lucruri care țin de comportamentul artistic: cum ne adresăm colegilor într-o repetiție, ce ținută și atitudine avem pe scenă, cum controlăm emoțiile, cum devenim eficienți în studiu, cum avem grijă de instrument. Iar dincolo de toate acestea, cel mai important este să învățăm să ne respectăm colegii violonceliști și să fim alături de ei, indiferent de situație.

La rândul meu, învăț enorm de la copiii din cadrul MiniCellos. În fiecare ediție adaptez programul în funcție de participanți. Totul se întâmplă intens, dar fără presiunea unei evaluări, iar rezultatele sunt de multe ori extraordinare. Copiii îți arată că muzica nu trebuie complicată inutil: trebuie trăită, înțeleasă și iubită.

În educația muzicală timpurie, ce e mai important la început: rigoarea, bucuria sau relația de încredere?

Când am decis să merg și pe drumul pedagogiei, tatăl meu mi-a dat un sfat foarte frumos: „Fiecare copil este precum o carte cu file albe, în care vei scrie o pagină nouă la fiecare lecție”. M-a marcat foarte mult această imagine și o port cu mine la fiecare întâlnire cu elevii mei.

Cred că, la început, relația de încredere și simpatie sunt fundamentale. Copiii trebuie să învețe, în primul rând, să iubească violoncelul, iar această iubire nu se poate construi prin teamă. Fiecare etapă a dezvoltării unui viitor artist trebuie abordată diferit, în funcție de personalitatea lui.

În același timp, am apreciat mereu munca înaintea talentului. Pun foarte mult preț pe respect, pe implicare și pe seriozitate. Am ajutat mulți copii cu posibilități limitate, dar toți elevii mei au înțeles că susținerea mea profesională se va raporta întotdeauna la interesul și implicarea lor față de violoncel.

Pentru mine, ordinea este aceasta: munca, fără de care talentul nu contează; talentul, care este un dar; norocul, pe care nu îl putem valorifica fără muncă și talent; umorul, esențial în fiecare episod al vieții; și sănătatea, fără de care nimic nu mai contează.

Care sunt semnele că un copil învață violoncelul pentru că îl iubește și nu doar pentru că vrea să mulțumească un părinte sau un profesor?

Cel mai frumos sentiment este acela când vezi că un copil își dorește, din proprie inițiativă, să devină mai bun, să cânte ca tine sau chiar mai bine. Când studiază din plăcere și ambiție, când pune întrebări, are curiozități, te respectă ca profesor și se înconjoară de prieteni care sunt pe aceeași lungime de undă profesională. Pentru mine contează mult când lecțiile se încheie cu zâmbetul pe buze sau când nici nu ne dăm seama cum trece timpul.

Să formezi un viitor artist este o responsabilitate uriașă. Un profesor dedicat trebuie să știe cum să abordeze fiecare copil în funcție de profilul lui, de personalitate, educație și bagaj emoțional. Primii ani de studiu, alături de un profesor potrivit și cu susținere din partea familiei, sunt extrem de importanți.

Din păcate, cunosc multe cazuri de muzicieni talentați, chiar talente remarcabile, care s-au pierdut din cauza presiunii resimțite în copilărie. Sper ca acest stil de exploatare a elevilor pentru a obține cu orice preț premii la olimpiade sau concursuri să dispară cât mai repede.

Sunt conștientă că unii dintre elevii mei pot alege, la un moment dat, o altă profesie. Dar este datoria mea ca tot ce îi învăț să fie corect, să prindă drag de muzică și, chiar dacă nu vor deveni muzicieni, să devină un public educat.

Ești co-fondatoare și organizator principal al CellEAST Festival, ajuns deja la a 5-a ediție. Ce lipsă ai simțit în ecosistemul muzical ca să spui: „Nu aștept să facă altcineva, construiesc eu”?

Am fost mereu o fire inovatoare și am avut idei care, în timp, s-au regăsit sau au fost preluate în diverse proiecte culturale. În România lipsea însă un festival internațional dedicat violoncelului, iar la un moment dat i-am spus lui Răzvan: „Dacă nu facem noi, nu face nimeni.”

Este mult mai dificil să creezi un proiect de nișă, mai ales să îl aduci la un nivel înalt și să aibă succes. În 2022, când am început CellEAST, aproape toate țările din jurul României aveau deja un festival de violoncel. Mi s-a părut firesc ca și România să aibă un asemenea proiect.

De fapt, spiritul acesta de a construi de la zero a apărut mai demult. În studenție, pentru că nu aveam resurse să investesc în toate etapele necesare promovării unui proiect, am învățat pas cu pas ce înseamnă self-managementul: să lucrez în programe de editat partituri, să fiu eficientă în comunicare, să concep un afiș sau repertoriul pentru un eveniment, să scriu un comunicat de presă. Toate aceste lucruri îmi sunt foarte utile acum în organizarea CellEAST și PlaCello.

Așa am început să construiesc proiecte precum Duo Cello Jaya, alături de Mircea Marian, care a fost, la vremea aceea, singurul duo profesionist de violoncele din România. Pentru acest ansamblu au fost dedicate peste zece lucrări, am lansat un CD și am avut numeroase apariții naționale și internaționale. Am cântat și în mai multe formule camerale, precum Ludens Piano Trio sau Trio Sternin, colaborând cu muzicieni pe care îi apreciez foarte mult. Mai târziu am devenit coordonatoare a proiectelor Orchestrelor Române de Tineret în cadrul Centrului Național de Artă ”Tinerimea Română”, iar anul trecut am urmat un curs foarte interesant de Management Muzical în cadrul U.N.M.B. 

Îi apreciez enorm pe oamenii care investesc în artă și sunt recunoscătoare celor care m-au susținut necondiționat, printre care profesorul meu, domnul Marin Cazacu, și echipa UCIMR – Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România.

Când construiești un festival sau un program cultural, care e tensiunea cea mai mare: între viziune artistică și realitatea administrativă, sau între calitate și accesibilitate?

Cred că tensiunea cea mai mare este între vis și realitate. Aproximativ 90% dintre propunerile și ideile pe care le-am avut pentru CellEAST Festival s-au întâmplat, dar întotdeauna există un proces de selecție. Dintr-un daydream plin de idei nebune și neconvenționale, alegem, împreună cu echipa, ideile realiste, care se pot pune în practică și care pot garanta un impact WOW.

Îmi place foarte mult momentul de brainstorming, pentru că ne completăm în idei și ne stimulăm reciproc. Realitatea administrativă poate părea rece, dar uneori ea te obligă să fii mai clar, mai eficient și mai creativ. Iar între calitate și accesibilitate nu cred că ar trebui să existe o contradicție. Publicul simte calitatea, dacă îi oferi contextul potrivit ca să se apropie de ea.

În România există numeroase festivaluri de muzică clasică. Cum își definește CellEAST Festival identitatea proprie și prin ce se diferențiază de celelalte inițiative?

În România crește tot mai mult diversitatea festivalurilor de muzică clasică: proiecte de muzică de cameră, orchestre de tineri, stagiuni de evenimente culturale, masterclass-uri. În acest context, CellEAST Festival rămâne primul și unicul festival de violoncel din România. Identitatea noastră vine tocmai din această concentrare pe violoncel și din felul în care încercăm, an de an, să îl arătăm publicului în cât mai multe ipostaze.

Ce se întâmplă la CellEAST și ce pregătim pentru edițiile următoare reprezintă originalitatea noastră. În 2026 am avut concepte noi, precum concertul Cello & Voices, întâlnirea cu Les Basses Réunies, invitați speciali, repertorii inedite și locații în care CellEAST a ajuns pentru prima dată, precum Palatul Ghica-Victoria și teatrele din Suceava și Botoșani.

CellEAST International Competition este, la rândul său, un proiect unic, pentru că nu mai există în România un concurs internațional dedicat exclusiv violoncelului. A doua ediție a inclus, în premieră națională, categoria Baroque Cello. Iar masterclass-urile Future CellEAST și MiniCellos adună, an de an, peste 50 de tineri participanți, care au posibilitatea să lucreze cu profesori și violonceliști de renume internațional.

În cinci ediții, CellEAST a creat și o comunitate a festivalurilor de violoncel din Europa de Est. Iar în această ediție l-am adus în lumina reflectoarelor pe ”The CellEAST Cellist”, violoncelul colorat care reprezintă identitatea noastră vizuală și care, dintr-o formă virtuală, s-a transformat într-un personaj real. A fost prezent la Ateneu în perioada festivalului și, până la ediția următoare, va călători prin diverse locuri din București.

Cât de dificil este să susții financiar și artistic un festival de nișă într-un context cultural în care resursele sunt limitate și competiția pentru finanțare este tot mai mare?

Este foarte dificil, dar fiecare sprijin contează enorm. Ne bucurăm de orice suport financiar și de fiecare gest de încredere, mai ales pentru că știm cât de greu a fost în primii ani. În fiecare ediție simțim provocarea, iar uneori am impresia că jucăm la loterie cu fiecare proiect pe care îl depunem spre finanțare. Evaluările pot fi subiective și nu mi-e rușine să spun că au existat ediții în care am dus proiectul până la capăt cu mari sacrificii financiare personale.

În același timp, sunt profund recunoscătoare celor care ne-au oferit sprijin și care ne-au fost alături în călătoria CellEAST. Mă refer la oameni de încredere, sponsori, instituții de cultură și parteneri pe care ne-am putut baza de fiecare dată când am avut nevoie: Asociația EchitArt, Filarmonica George Enescu, U.C.I.M.R., U.N.M.B, Centrul Național de Artă ”Tinerimea Română”, Vestra Industry și mulți alții.

În 2026 am avut parte și de colaborări noi, foarte frumoase, pentru care mulțumesc din suflet. Sper să mergem împreună spre următoarea destinație: CellEAST Festival 2027.

Festivalul combină repertoriul clasic cu proiecte crossover și muzică contemporană. Este aceasta o strategie de accesibilizare sau o reflecție a modului în care se transformă însăși cultura muzicală?

Cred că este și una, și alta. CellEAST Festival include muzică pentru diferite tipuri de public. Ne dorim să atragem și să formăm un public tânăr, dar în același timp să le oferim și melomanilor clasici muzica pentru care revin la concerte în fiecare ediție.

Pentru mine, violoncelul este cel mai frumos și versatil instrument. Are potențialul de a suna extraordinar în aproape orice context muzical, fie că vorbim despre ansambluri camerale, combinații timbrale speciale sau repertorii foarte diferite: clasic, jazz, rock, folk, pop sau muzică de film. Violoncelul impresionează mereu prin timbrul său unic.

Ca organizator principal, simt că este o prioritate să adaptăm fiecare ediție la transformările culturii muzicale. Într-o perioadă de maximum zece zile, încercăm să includem o paletă cât mai largă de stiluri, să oferim momente în premieră, să expunem violoncelul în toată splendoarea lui și să fim parte din această transformare, nu doar spectatori ai ei.

În ultimii ani, cultura este tot mai des evaluată prin indicatori cantitativi: număr de spectatori, vizibilitate, impact economic. Cum măsurați succesul festivalului?

Pentru mine, succesul festivalului se măsoară prin săli pline, în concerte la care publicul stă în picioare, în mesajele de apreciere pe care le primesc după fiecare eveniment și în oamenii frumoși care vin de cinci ani la concertele CellEAST. Sunt persoane care îmi oferă flori, complimente, dulciuri sau o îmbrățișare, iar toate acestea contează enorm.

M-am emoționat când oameni din public mi-au spus că au plâns la concert. Aceste reacții nu pot fi reduse la statistici. Sigur că avem nevoie și de cifre, de vizibilitate online, de indicatori și rapoarte, mai ales în relația cu finanțatorii. Dar cred că statistica virtuală nu reflectă mereu vizibilitatea reală și impactul profund al unui festival.

Pentru mine, succesul se vede în energia din sală și în faptul că oamenii pleacă diferiți de cum au venit.

Ai colaborat cu orchestre și festivaluri importante, inclusiv Filarmonica George Enescu, Les Dissonances și Festivalul Internațional George Enescu. Din interiorul acestui mediu, care e adevărul despre lumea muzicii clasice pe care publicul nu-l vede aproape niciodată?

Am învățat din fiecare colaborare. Adevărul care nu se vede este cât de multă muncă, câtă vulnerabilitate și câte nopți nedormite se află în spatele unui proiect. Publicul vede scena, lumina, emoția concertului, dar în spate există o întreagă lume de responsabilități, decizii rapide și situații imprevizibile.

Este o provocare uriașă să ai 25 de artiști invitați și peste 100 de copii într-un proiect, să fii în același timp pe scenă, profesor, organizator, omul care rezolvă logistica, merge la interviuri, verifică afișe și răspunde la probleme în timp real. Am ajuns la concluzia că doar cei care organizează, la rândul lor, astfel de proiecte pot aprecia pe deplin efortul din spate. Ei sunt, de obicei, mult mai maleabili și mai adaptabili.

În backstage-ul festivalurilor se întâmplă foarte multe lucruri pe care publicul nu le vede. Dar la CellEAST ne bazăm pe o idee esențială: ”Nu avem probleme, avem doar soluții.”

Să filozofăm puțin, la final: „Fără muzică, viața ar fi o greșeală”?

Da, Friedrich Nietzsche are mare dreptate. Până acum nu am cunoscut o persoană care să spună că nu îi place muzica. Genurile și gusturile diferă, bineînțeles, dar muzica are o putere pe care o înțelegem fiecare în felul nostru.

Experiența unui concert de muzică clasică este însă ceva cu totul special. Îi încurajez pe cei care nu au mers niciodată la un astfel de concert să o ia ca pe o provocare și să își ofere această revelație.

Eu nu îmi imaginez viața fără violoncel sau fără muzică. Iar dacă ar trebui să o iau de la capăt, aș alege, fără ezitare, tot VIOLONCELUL.

–

Sursă foto: Facebook Ella Bokor

–

Redactor: Antonia Bogdan