Interviu la dublu cu Roxana Tolici și Ștefania Dobrescu, Mobius Gallery: Despre artă, încredere și construirea unei comunități

Scena de artă contemporană din România s-a dezvoltat vizibil în ultimul deceniu, iar o parte importantă din această evoluție poartă amprenta Mobius Gallery. Fondată din dorința de a deschide noi punți între public și creatorii vizuali, galeria a devenit un spațiu transdisciplinar, unde arta nu doar se expune, ci se discută, se chestionează și se trăiește în comunitate.

În spatele acestei construcții admirabile se află Roxana Tolici și Ștefania Dobrescu. Două personalități diferite care au demonstrat cum un parteneriat ghidat de o încredere reciprocă deplină, anduranță și o pasiune reală poate pune bazele unei mici instituții culturale. De la expoziții internaționale până la inițiative esențiale pentru comunitate, cum sunt Premiile Ecaterina Vrană pentru Tinere Artiste, Roxana și Ștefania au creat un spațiu profund uman, o „a doua casă” pentru toți cei care îi trec pragul.

În acest interviu la dublu, Roxana și Ștefania ne vorbesc deschis despre începuturile lor în lumea artei, importanța complementarității într-un parteneriat de cursă lungă, vulnerabilitățile pieței din Europa de Est și decizia de a prioritiza întotdeauna calitatea în fața cantității.

Parcursurile voastre profesionale sunt diferite, dar se întâlnesc astăzi într-un proiect comun care a devenit un reper în scena locală. Cum a început relația voastră cu arta și care au fost etapele care v-au adus către ceea ce construiți astăzi împreună?

R: Eu am avut mereu un fel de căutare în mine, despre care pot să spun că, pe alocuri, mi-a prins bine, deși m-am temut adeseori să nu cumva să fie lipsă de statornicie. Arta a devenit parte din viața mea înainte să-mi dau seama ce mi se întâmplă, iar eu am făcut trecerea de la cariera editorială la scena de artă contemporană într-un moment în care interogam multe aspecte ale vieții mele. A fost o pură întâmplare întâlnirea cu arta, iar întâmplarea aceasta mi-a adus bucuria de a găsi ceva prețios fără ca eu să-mi fi propus să-l caut. Deși nu știam mai nimic despre această zonă, am descoperit rapid că în artă totul urmează un grafic cu creștere exponențială – pe măsură ce petreci mai mult timp în prezența artei, începi să o simți, începi să înțelegi, să deslușești de fiecare dată ceva nou despre tine și despre lume. Deci, automat te dezvolți. În plus, ai câștiguri imense la nivel uman – arta este întotdeauna despre oameni, pentru că arta necesită întotdeauna cel puțin un interlocutor, iar comunitățile care se formează în jurul galeriilor sunt foarte eclectice. 

Sigur, au fost aspecte concrete care m-au ghidat de la o etapă la alta, dar dacă privesc lucrurile în ansamblul lor, mă aflu acum în acest punct pentru că oscilez de când mă știu între două registre – unul în care îmi trăiesc viața conform unor reguli și planuri clare și unul complet opus, în care efectiv las viața să mă trăiască și văd pe drum ce mai descopăr și ce lecții mai primesc. Cert e că, de la un punct încolo, viața mea personală s-a amestecat în așa măsură cu cea profesională încât nu le-aș mai fi putut separa una de cealaltă, nici dacă mi-aș fi propus.

Prima expoziție am organizat-o de capul meu, fără un spațiu dedicat, la începutul anului 2009 și țin minte că am integrat atunci evenimente conexe din zone de creație adiacente – literatură, muzică, teatru, poezie performată și film. Cumva, încă de la început, am simțit această nevoie de a provoca intersectarea zonelor de creație culturală, iar nevoia aceasta, recunosc, venea și dintr-o nesiguranță a mea – eu veneam din zona editorială, terminasem Facultatea de Litere, traduceam și editam cărți, deci nu aveam prea mult de-a face cu organizarea de expoziții și habar n-aveam cum și din cine se compunea scena de artă, la momentul respectiv. Așa că m-am folosit de tot ce știam pentru a-mi crea propriul itinerariu prin arta contemporană. Și gestul de a mă exprima la modul acesta, public, prin organizarea unui eveniment gândit, curatoriat și adus la lumină de mine, mi-a adus o bucurie imensă, dar și înțelegerea unui adevăr simplu, și anume că arta este o formă de exprimare, explorare și interogare a realității. Tot cu această ocazie am descoperit comunitatea. Un lucru nou pentru mine, oarecum neașteptat, care a schimbat ceva în structura mea, pentru că am simțit că ceea ce fac are un sens și pentru alții, nu doar pentru mine. Mi-a dat un buzz, un soi de efervescență de care nu am scăpat nici până acum. 

Apoi, în 2012, am deschis în coparteneriat Zorzini Gallery și acesta a fost, cred, momentul în care am început să înțeleg mai bine scena, piața și aproape tot ce înseamnă să ai o galerie de artă. A fost o experiență intensă, ba aș zice chiar prea intensă, pentru că în 2014 am decis să ies din acest parteneriat și să mă ocup exclusiv de proiectul Dublă expunere, în care am invitat zece scriitori să scrie ficțiuni pornind de la o lucrare de artă. Îmi lipseau însă efervescența și dinamica dintr-o galerie, așa că, în octombrie 2015, am deschis Mobius, iar din 2017 mi s-a alăturat Ștefania Dobrescu, care în prezent este partenera mea în galerie. 

Ș.: Pentru mine, apropierea de artă a fost ceva întâmplător. Când a venit momentul să aleg ce urmează să fac, înscrierea la Istoria Artei am privit-o inițial ca pe o etapă în a descoperi ceva nou, ceva ce nu îmi era familiar. Foarte repede, a devenit în realitate singura variantă pe care o vedeam pentru mine. Sunt probabil anumite momente care chiar fac o schimbare în tine, în cine ești și ce poți să devii. A fost una dintre cele mai importante etape, la care am ajuns din întâmplare, dar care până la final a transformat totul în sens. Dacă până atunci nu vedeam clar, acolo am descoperit în mine o direcție. Deși eram printre puținele persoane care nu veneau din școli de arte sau care nu aveau nicio înclinație până atunci în această direcție, pe termen lung s-a dovedit un plus, am trăit real această schimbare și am înțeles cum arta poate cu adevărat să te transforme. După ce lucrul ăsta s-a așezat în mine, am putut să văd mai clar o perspectivă de viitor.

Înainte de Mobius Gallery, fiecare dintre voi venea din contexte diferite ale scenei culturale. Ce fel de lipsă sau nevoie ați simțit, la acel moment, în felul în care era construit ecosistemul artei contemporane din România?

R.: Când am deschis Mobius, eu aveam în spate vreo 5-6 ani de explorare activă a domeniului artei – de altfel, nici nu cred că ai cum să identifici vreo lipsă sau o nevoie într-un ecosistem pe care nu-l cunoști. Era nevoie de mai multe instrumente care să faciliteze apropierea publicului de artă. Partea de educare și cea de mediere culturală erau deficitare, de altfel, cred că în continuare e nevoie să investim resurse în această direcție, pentru a veni în întâmpinarea noilor generații de iubitori și colecționari de artă. În plus, după ucenicia făcută în cadrul primei galerii, îmi era mai clar că nu trebuie să fac decât ce trebuie. Îmi doream să creez colaborări între curatori și artiști. Îmi doream să creez platforme care să-i ajute pe oamenii care intră în galerie să ajungă în punctul în care să pună întrebări fără teama că ar putea fi în vreun fel judecați. Îmi propusesem să duc lucrurile la următorul nivel, să dezvoltăm un program internațional, proiecte transdisciplinare, să publicăm cataloage. Și toate astea s-au întâmplat, dar am descoperit rapid ce investiție uriașă de timp trebuie să fac pentru a vedea rezultate. 

Cred că răbdarea și anduranța sunt printre cele mai importante lecții pe care acest domeniu te forțează să le înveți.

Ș.: Eu eram foarte la început cu tot, m-am aruncat în ceva ce nu îmi era cunoscut. Tocmai prin faptul că a trebuit să învăț, în primul rând pentru mine, cred că m-a ajutat să observ inițial din exterior cum se văd lucrurile. La momentul acela, scena de artă contemporană părea inaccesibilă conceptual pentru cineva fără experiență anterioară. Dar dincolo de asta, lipseau mai multe lucruri deodată: infrastructura care să susțină un ecosistem coerent, un dialog critic real și constant, sprijin concret pentru artiștii tineri care terminau facultățile fără să aibă unde să meargă mai departe, colecționari dispuși să se implice, o presă specializată care să construiască vizibilitate și context. Iar în tot acest peisaj, lipseau și tipurile de întâlniri dedicate a ceea ce numim acum mediere culturală, acel spațiu în care arta devine accesibilă nu prin simplificare, ci prin apropiere. Acesta a fost și rămâne unul dintre pilonii cei mai puternici ai identității Mobius.

Mobius Gallery este astăzi rezultatul unei colaborări de lungă durată. Cum s-a construit relația profesională dintre voi și ce a făcut ca acest parteneriat să funcționeze în timp, dincolo de proiecte punctuale?

Ș.: Totul a fost cumva foarte natural și cred că tocmai în asta stă ceva esențial. 

Parteneriatul nu s-a construit dintr-o decizie formală sau dintr-un plan bine articulat, ci din curajul de a da credit unui om pe care încă nu îl cunoști. 

Din a fi prezente în aceleași momente, inclusiv în cele dificile. Din a vedea cum reacționează celălalt când lucrurile nu merg, nu doar când merg bine. Suntem destul de diferite ca structură, și cred că asta a ajutat mai mult decât ne-am fi așteptat. Lucrurile s-au distribuit instinctiv între noi, am preluat ce se potrivea fiecăreia, sau același lucru când a fost nevoie, fără să negociem explicit, fără liste de responsabilități. Pur și simplu s-a așezat. În momentele în care nu suntem de acord, și sunt destul de puține, vorbim despre asta. Știm amândouă că nu e despre noi, că nu există o miză personală și că nu trebuie să avem dreptate. E despre ce construim împreună. Și la final nu se simte că cineva a renunțat la ceva, se simte că am găsit împreună ceva mai bun. La un moment dat am instaurat îmbrățișări zilnice, sună poate chiar amuzant, dar spune exact ce trebuie despre cum arată relația noastră în realitate.

Dacă ar fi să vă descrieți una pe cealaltă, dincolo de rolurile din galerie, care ar fi acele trăsături care vă definesc și care, poate, fac ca acest parteneriat să funcționeze?

R: Sunt multe detalii și nuanțe care formează arhitectura unei relații profesionale sănătoase, pe care nu le pot acoperi aici într-un răspuns scurt. Unele poate chiar îmi scapă, iar pe altele nici nu le pot pune în cuvinte. Dar ce pot spune este că Ștefania are o sumă de calități pe care foarte rar le descoperi laolaltă într-un singur om, verticalitate, gândire critică, umor și inteligență din belșug, empatie, o extraordinară capacitate de organizare; pe scurt, este unul dintre puținii oameni cărora le-am oferit încrederea mea și care au onorat-o așa cum nici măcar eu nu am reușit să o fac în raport cu mine însămi.

Ș.: Roxana este un om cu o forță imensă, pune în mișcare totul în jurul ei atunci când crede în ceva. Are un curaj incredibil, pe care l-am văzut de multe ori și care apare chiar și atunci când toate resursele de orice fel par epuizate. Pe lângă asta, înțelege în cel mai natural și instinctiv mod posibil arta, este ceva ce nimeni nu te poate învăța și ceva ce, cred, nu poți obține într-un mod atât de profund doar din studiu sau din teorie.

Dacă ar fi să ne întoarcem la momentul fondării galeriei, ce v-ați propus concret să construiți, nu doar ca spațiu, ci ca tip de poziționare în scena artistică de atunci?

R: Am fondat Mobius în 2015 și intenția era să deschidem un spațiu expozițional cu program internațional, concentrat în special pe scena din Europa de Est și să dezvoltăm o platformă transdisciplinară. Datorită acestei strategii, Mobius s-a dezvoltat mai degrabă ca o mică instituție de artă cu ambiții comerciale, cum puncta cineva la un moment dat, decât ca un simplu business de artă. Activitatea noastră nu s-a rezumat niciodată la organizarea de expoziții și participarea la târguri, întotdeauna au existat evenimente conexe care au susținut concret educația prin artă, apropierea publicului de zona aceasta, crearea unei atmosfere cât mai prietenoase, cât mai deschise către oameni. Iar publicul și cei interesați să învețe și să descopere ce înseamnă, de fapt, arta au avut mereu acces liber la conținutul pe care noi l-am pus la dispoziția lor. Am creat programe ce au luat forma unor serii de artist talks (How Deep Is Your Art? este una dintre serii) sau a unor reinterpretări ale expozițiilor organizate de noi, prin prisma unor specialiști în domenii ce nu aveau legătură cu arta (Mobius Art Talks); am pus bazele singurului cenaclu vizual din România, intitulat Aievea, care este în prezent coordonat de Lect. Univ. Dr. Oana Șerban. În același timp, ne-am implicat constant în sprijinirea noilor generații de artiști, prin organizarea primelor expoziții personale, iar în 2024 am lansat Premiile Ecaterina Vrană pentru Artiste (pe scurt, P.E.V.A.), prin care susținem, alături de UniCredit Bank, care ne este partener principal în proiect, tinerele artiste, aflate la început de drum.

În cei peste 10 ani de activitate, cu peste 50 de expoziții în România și internaționale, direcția galeriei s-a construit într-o zonă care atinge frecvent teme sociale și dinamici colective. Cum ați ajuns la această formulă și cât a fost intuiție și cât construcție conștientă?

Ș.: Cred că pur și simplu ne seamănă foarte mult. Acestea sunt interesele noastre personale. Este un domeniu în continuare foarte dificil, dar dacă după atâtea încercări am ales să rămânem și să construim, atunci am pornit de la ce găsim prima dată în noi, iar treptat s-a dovedit că sunt lucruri care se găsesc în atât de mulți oameni.

Am avut mereu o relație foarte apropiată cu cei care fac un prim pas de curaj și intră în galerie. Noi, împreună cu restul echipei, stăm în continuare la galerie atunci când avem program de vizitare, nu doar la vernisaje sau alte evenimente punctuale. A fost un moment în care am angajat un custode, dar am simțit rapid că ne-am deconectat și că nu mai vedem clar, apoi am revenit și totul s-a clarificat.

Pentru mine, galeria este acel punct în care pot să simt pulsul altora și să văd mai clar lumea din jur.

De-a lungul timpului, ați lucrat atât cu artiști emergenți, cât și cu nume consacrate, construind relații pe termen lung. Ce căutați, de fapt, atunci când decideți să susțineți un artist?

R.: N-aș putea indica un element anume… Cred că este întotdeauna o combinație de lucruri. Evident, talentul contează, dar el singur nu este niciodată suficient. Cautăm oameni care își asumă cu adevărat drumul ales, iar practica artistică este una dificilă, care cere rezistență și consecvență. Mă interesează inteligența artistică, capacitatea de a problematiza lumea și acea nevoie aproape imposibil de reprimat de a explora constructele umane, pe care o poți identifica destul de repede în lucrări. Contează mult și autodisciplina, disponibilitatea de a munci constant, dar poate cel mai greu de definit este ceva ce aș numi curaj: curajul de a merge până la capăt cu propriile întrebări, de a-ți asuma vulnerabilitatea, riscul și adeseori disconfortul cu care vine la pachet propriul demers. Atunci când toate acestea se întâlnesc, simt că există premisele unei relații pe termen lung. Sigur că nu există garanții și am avut situații în care a trebuit să accept că ne-am înșelat. Din păcate, astfel de erori de judecată pot costa mult, din toate punctele de vedere. Din fericire, astfel de situații sunt rare și nu durează mult până să înțelegem că suntem pe o pistă greșită.

Dincolo de programul expozițional, ați dezvoltat proiecte precum Mobius Art Talks, unde invitați profesioniști din afara lumii artei – psihologi, istorici, peisagiști, filozofi – să intre în dialog cu expozițiile. Ce a generat această deschidere către interdisciplinaritate?

Ș.: Cred că se leagă foarte bine cu direcția pe care galeria a avut-o de la început, de a fi un spațiu deschis, care se construiește pe experiențe, pe încercarea de a face lucrurile în diverse moduri fără restricții autoimpuse despre cum se face sau cum s-a făcut. Cred că are o mare valoare și faptul că Roxana vine dintr-o zonă interdisciplinară, din literară. Cu siguranță, o bună parte din apropierea ei față de arta vizuală se naște din această intersecție, în care nu a abandonat literatura pentru artă, ci le-a integrat pentru a da naștere unor noi limbaje, unor noi perspective.

Spuneți adesea că arta contemporană nu cere studii de specialitate. Cum ați descrie publicul vostru astăzi și felul în care s-a transformat în timp?

Ș.: Da, de aici vine și abordarea pentru seriile de evenimente adiacente expozițiilor, a avea specialiști din alte domenii care să aducă noi perspective și să puncteze că nu ai nevoie de studii de specialitate. 

Arta este în primul rând o oglindă. 

Ai nevoie de timp și răbdare ca reflecția ta să devină clară, dar atunci când se întâmplă, și nici nu este nevoie să se întâmple mereu, îți oferă o formă de înțelegere asupra a ce ești. Publicul s-a schimbat foarte mult. Acum 10 ani era destul de limitat la cei care erau deja în domeniu. Acum putem să spunem cu adevărat că scena de artă contemporană a ajuns la un punct al maturității ei în care atrage o parte semnificativă din structura socială.

Premiile Ecaterina Vrană pentru tinere Artiste reprezintă unul dintre puținele programe dedicate artistelor emergente, oferind nu doar vizibilitate, ci și resurse concrete – sprijin financiar, spațiu de atelier, expoziții. Ce v-a determinat să construiți acest proiect și cum îi vedeți impactul?

R: P.E.V.A. este, pentru mine, unul dintre cele mai necesare proiecte pe care le-am inițiat, pentru că răspunde foarte concret unor probleme ușor de identificat, dar extrem de greu de soluționat în viața profesională a unui artist emergent. Orice început de drum este complicat, însă, în cazul artiștilor vizuali, lucrurile devin adesea mult mai fragile. În mod normal, atunci când îți începi o profesie, există măcar un minimum de infrastructură: un venit lunar, un spațiu de lucru, un program, o formă de stabilitate. Pentru un artist vizual, aproape nimic din toate acestea nu este garantat. Ai nevoie de timp, spațiu, disciplină și resurse pentru a crea, însă creația în sine nu îți asigură automat existența materială. Faptul că finalizezi o lucrare nu înseamnă automat că ea va fi expusă, achiziționată sau că îți va genera imediat un venit. Mai mult, piața de artă din Europa de Est este încă relativ fragilă, iar cota unui artist se construiește lent, în ani de muncă, de expuneri și validări succesive. Așa că, pentru mulți artiști aflați la început de drum, realitatea vieții poate deveni suficient de apăsătoare încât să-i scoată complet din joc înainte de a avea timpul necesar pentru a se maturiza profesional. Iar aici mai e ceva destul de dificil de explicat celor din afara domeniului: 

A fi artist nu este o profesie ca oricare alta, ci mai degrabă o vocație, care presupune o doză enormă de reziliență. Este un drum care te poate purta prin multă nesiguranță, dar care cere, în același timp, o fidelitate aproape încăpățânată față de propria practică.

Din această nevoie s-au născut Premiile Ecaterina Vrană pentru Tinere Artiste: din dorința de a oferi nu doar vizibilitate, ci și un sprijin real, financiar, logistic și profesional, într-un moment extrem de vulnerabil al parcursului artistic. Spațiul de atelier, sprijinul financiar, mentoratul, expozițiile și integrarea într-un ecosistem profesional nu rezolvă toate dificultățile, dar pot oferi acel răgaz esențial în care o practică artistică are șansa să crească.

Și am ales să ne concentrăm strict pe artiste din mai multe motive. Pe de o parte, ne-am dorit să construim lucrurile gradual, lăsând deschisă posibilitatea dezvoltării unor programe dedicate și artiștilor. Pe de altă parte, fiind de mulți ani implicați în jurizarea DIPLOMA, am observat o creștere constantă a numărului de artiste care depășesc astăzi numeric numărul artiștilor în multe specializări. În același timp, experiența acumulată în acest domeniu mi-a arătat că, pentru multe artiste, traseul profesional poate deveni mai fragmentat și mai vulnerabil la presiunile vieții personale: maternitate, îngrijire, precaritate economică sau întreruperi de ritm profesional. Impactul pe care ni-l dorim este unul simplu și în același timp cu efecte concrete: ne dorim ca artiste foarte talentate să nu abandoneze tocmai în momentul în care au cel mai mult nevoie de sprijin și să poată construi, în timp, practici artistice mature, sustenabile și vizibile. Dacă P.E.V.A. reușește să ofere măcar puțin mai multă stabilitate într-o profesie atât de fragilă și să păstreze în joc voci artistice care altfel s-ar pierde, atunci cred că își îndeplinește deja miza esențială.

Odată cu extinderea internațională a platformei P.E.V.A. (Premiile Ecaterina Vrană pentru tinere Artiste), proiectul intră într-o altă etapă. Ce responsabilitate vine odată cu această deschidere?

Ș.: Pentru mine este în primul rând această asociere cu Ecaterina Vrană, o artistă care ne-a lăsat o moștenire incredibilă. Pe lângă susținerea noii generații de artiste, onorarea moștenirii ei este un aspect crucial. Extinderea internațională plasează o inițiativă locală ca un pas important în maturizarea scenei. Continuitatea proiectului pe termen lung este esențială, consistența și evoluția sa reflectă automat către spațiul internațional un punct relevant despre cât de pregătiți suntem nu doar să observăm diverse forme de dezechilibru, justificate prin golul istoric care marchează România când privim arta contemporană, dar și să avem perspectiva unei construcții mai complexe, mai asumate.

Proiecte precum DEX (Dublă Expunere la Feminin) sau Salon de Papier arată interesul vostru pentru formate alternative și pentru extinderea dialogului în afara galeriei clasice. Ce vă atrage la aceste formule și ce tip de experiență vreți să construiți prin ele?

Ș.: Faptul că noi nu avem un intro clasic pe scena de artă cred că se reflectă în aceste direcții, mai ales prin faptul că nu este ceva ce am încercat să ascundem, ci să vedem cum putem construi și descoperi mai mult prin asta.

Salon de Papier a apărut într-un moment în care deja de câțiva ani vorbeam despre schimbări pe care le simțim în jur, dar nu știm de unde vin și cum arată. Acum, ani mai târziu, se pare că asta este realitatea, sunt mișcări absolut semnificative, și le vedem prin câte galerii foarte puternice s-au închis, prin cum se schimbă structurile de colaborare, prin câtă căutare și incertitudine există în jurul nostru, nu doar pe scena de artă. Cred că toți căutăm ceva, simțim că lucrurile trebuie făcute altfel.

O altă formă de lume prinde contur peste tot în jurul nostru. Poate că nu reușim să facem această trecere mai lină  și personal nu cred că putem să ne ținem cu dinții de o structură care scârțâie, doar pentru că nu știm încă cum arată acest altfel. Dar putem să încercăm diverse variante, să experimentăm, să vedem ce funcționează și ce impact are. Uneori nici nu cred că avem altă variantă decât, pur și simplu, să facem ceva, chiar și când nu e încă clar.

Salon de Papier este una dintre aceste încercări, căutăm ceva diferit, o altă formă de mecanism pentru scena de artă. A pornit în primul rând de la ideea de colaborare cu alte galerii. SAT – Smallest Art Fair in Town, organizat de două ori pe an, are la bază această colaborare: invităm galerii să participe fără achitarea unei taxe, iar accesul publicului este în același timp gratuit. Un alt aspect este că prețurile lucrărilor sunt mereu afișate. Este o zonă pe care vrem să o deschidem, să avem un dialog real despre cum o galerie se susține sau ar trebui să se susțină din vânzări, la fel și artiștii. Discuția despre prețuri și despre modul în care se fac vânzările a fost prea puțin abordată pentru publicul larg, având în vedere importanța ei. Un alt specific al Salon de Papier, după cum îi spune și numele, se concentrează exclusiv pe lucrări pe hârtie: fotografie, acuarelă, colaje etc. Decizia de a avea această linie s-a născut și din faptul că, după 10 ani de activitate și prin eforturi imense din toate părțile, scena de artă locală a evoluat semnificativ. Am considerat că a apărut un moment în care putem să ne uităm și la ce am pierdut sau neglijat pe parcurs, având atât de mult de alergat. Această zonă a lucrărilor pe hârtie este una dintre ele, există o complexitate semnificativă, dar a fost privită mult timp ca practică secundară.

Inițiative precum SAT (The Smallest Art Fair in Town) sau AIM Photo aduc în prim-plan și modul în care arta circulă mai departe de galerie. Cum vedeți astăzi legătura dintre artiști, public și cei care aleg să cumpere sau să susțină arta în România?

Ș.: Cred că necesită o apropiere și o deschidere foarte mare din toate direcțiile, dar este singurul mod în care putem să continuăm. Scena nu poate fără piață și piața nu poate fără scenă. Cred că suntem într-un punct în care putem să ne oprim și să ne uităm la ce și cum am făcut lucrurile și cum le putem face în continuare.

Colaborarea este un factor esențial. Din păcate, evoluția târzie a scenei a creat un climat de competiție care, în punctul în care suntem acum, nu mai poate susține nimic. Lucrurile sunt mai mari decât noi și decât ce facem acum. Personal, mă simt într-o poziție privilegiată față de colegii care au început acum 15–20 de ani. Și tot ce construim nu este decât o mică parte din ce fac și alții, așa se pune parte peste altă parte și se naște ceva care să ofere și mai mult celor care urmează să vină.

Tot în această direcție, în ultimii doi ani am început să dezvoltăm expoziții din colecții private, o platformă de prezentare a lucrărilor din colecțiile de artă contemporană din România. Prima ediție a inclus parte din colecțiile lui Avi Cicirean și Alexandru Rus, iar o altă parte din colecția lui Avi Cicirean a fost ulterior itinerată la Centrul Multicultural al Universității Transilvania din Brașov. Ne interesează două aspecte: ce înseamnă a colecționa artă contemporană și cum aducem în fața publicului lucrări care altfel rămân inaccesibile. Un colecționar este un pion-cheie în susținerea infrastructurii scenei. Piața de artă, care a evoluat semnificativ mai puțin decât scena, trebuie adusă constant în discuție, pentru că scena și piața merg împreună și una fără alta nu se susține.

Dincolo de proiectele deja vizibile, există și inițiative aflate încă în dezvoltare. La ce lucrați în această perioadă și urmează să fie dezvăluit în perioada următoare?

Ș.: Avem două proiecte foarte mari și total noi pentru noi, ambele au perspective de termen lung și sper că vor rămâne cu mult peste prezența noastră. Unul dintre ele este mai mult un proiect de țară, care va modifica consistent imaginea României pe scena de artă internațională. Iar cel de-al doilea are în vedere o abordare strategică a unui gol imens pe scena locală, cu impact istoric asupra inventarului artei contemporane românești, ceva ce nu a mai fost făcut până acum și care, dacă va rezista timpului, poate schimba modul în care privim și documentăm ce s-a construit în ultimele decenii.

După peste 10 ani de Mobius Gallery, construit din proiecte, colaborări și o activitate aflată într-o continuă dezvoltare, ce vă menține curiozitatea și dorința de a continua?

R: Aceeași nebunie de la început. Și sincer, cum s-ar putea plictisi cineva de artă? You’re funny like that!

Ș.: M-am întrebat și eu de multe ori, mai ales în momentele constante de derivă și dificultate. Cred că pur și simplu atunci când găsești ce trebuia să faci, nu poți renunța. Asta este un privilegiu. Pentru mine, pur și simplu s-a întâmplat să găsesc. Am un devotament față de asta, sună poate puțin abstract, și sunt sigură că pot face orice altceva. Dar știu în mine că am găsit ceva ce altfel aș fi putut căuta toată viața. Nu vreau să risipesc asta. Și poate că asta e și lecția pe care o înveți lucrând cu artiști: că a face ceva cu adevărat, cu toată greutatea și incertitudinea lui, este mai valoros decât orice altă variantă mai ușoară.

Galeria este, pentru mine, tocmai asta. Un loc în care am ales să rămân, nu pentru că e simplu, ci pentru că e al meu.