Despina Bîscoveanu, mama protagonistei din „Olguța și un bunic de milioane”: „ Am învățat că pot să-mi depășesc propriile frici atunci când copilul meu are nevoie de curajul meu”
Există momente în viața de părinte în care cel mai greu pas nu este să îți împingi copilul de la spate, ci să îți înfrângi propriile temeri și să îl lași să zboare. Este și povestea Despinei Bîscoveanu, economistă și expert contabil,care a ales să își pună emoțiile deoparte și să îi fie sprijin necondiționat fiicei sale, Giulia de doar 12 ani, pe drumul de la un curs de dezvoltare personală cu tematică teatrală menit să o ajute să își vindece timiditatea, până la rolul principal din lungmetrajul „Olguța și un bunic de milioane”. Despina ne povestește cum a arătat această aventură din culise, între drumurile Slatina–București, grija ca sora mai mică, Nicol, să se simtă la fel de iubită și emoția de a-ți vedea copilul prinzând aripi.

„Dincolo de parcursul meu profesional, cea mai mare împlinire pentru mine rămâne familia, soțul meu Nicușor și cele două fete ale noastre, Giulia (12 ani) și Nicol (6 ani). Îmi ghidez viața după echilibru, iubire necondiționată și unitate, îmbinând rigoarea și spiritul organizatoric deprinse din profesia mea cu grija și căldura de mamă. Cred cu tărie că rolul nostru ca părinți este să le oferim copiilor atât rădăcini puternice, cât și curajul de a-și urma visurile, fiindu-le sprijin necondiționat la fiecare pas.”
Giulia a început cursurile de actorie tocmai pentru a-și depăși timiditatea. Cum ai simțit transformarea ei de-a lungul timpului și care a fost momentul în care ți-ai dat seama că actoria nu mai e doar un exercițiu de curaj, ci o pasiune reală pentru ea?
Totul a început foarte firesc, cu o serie de cursuri de dezvoltare personală cu tematică teatrală desfășurate la Biblioteca Județeană „Ion Minulescu” din Slatina. Am înscris-o acolo tocmai cu gândul de a o ajuta să își învingă timiditatea și să prindă mai multă încredere în ea.
Transformarea Giuliei a fost treptată, dar incredibil de frumoasă. Am dus la cursuri o copilă mai retrasă și am văzut-o cum începe, pas cu pas, să își exprime emoțiile mai liber, să vorbească mai sigur și să se deschidă în fața celorlalți. M-am bucurat foarte mult pentru parcursul și munca ei și pentru tot ce a descoperit și făcut acolo.
Primul moment în care am simțit cu adevărat că are talent și că actoria devine o pasiune reală a fost în 2025, când a fost aleasă să reprezinte Biblioteca la Gala de Excelență, cu un monolog foarte frumos realizat de îndrumătoarea ei, Ștefania Lîlă. Când am văzut-o pe scenă, atât de stăpână pe ea, trăind și redând fiecare cuvânt cu atâta emoție și naturalețe, mi-am dat seama că nu mai era doar un simplu exercițiu de curaj. A fost momentul în care am înțeles că fiica mea are ceva special, lucru care s-a confirmat apoi din plin odată cu experiența castingului și a filmărilor pentru lungmetrajul „Olguța și un bunic de milioane.”
Deși ai susținut-o la cursuri, inițial ai avut rețineri în a o înscrie la casting, gândindu-te probabil la cât de solicitant poate fi un astfel de proiect. Ce temeri aveai atunci și ce te-a convins să o înscrii totuși la casting?
Ca orice părinte, primul meu gând a fost să o protejez. Știam că un astfel de proiect presupune un ritm intens, multă muncă, deplasări și o responsabilitate destul de mare pentru un copil de vârsta ei. În plus, știind cât de timidă fusese înainte, îmi era teamă să nu fie dezamăgită de un eventual refuz într-un casting atât de mare. Știu că a lua un casting nu ține doar de talent, și orice părinte vrea să-și încurajeze și să-și educe copilul în direcția asta, pentru a avea așteptări realiste, însă instinctul îți dictează să pui emoțiile copilului pe primul plan.
Cea care a reușit să mă convingă până la urmă a fost mama unei colege de-ale ei. Ea mi-a spus atunci că Giuli (cum o alintăm noi) are o asemănare uimitoare cu personajul Olguța și că ar fi mare păcat să rateze această șansă, că merită măcar să încerce să vadă dacă trece de preselecție.
Cuvintele ei mi-au dat impulsul de care aveam nevoie. Mi-am dat seama că nu am voie să las temerile mele să stea în calea unei astfel de oportunități și am decis să mergem înainte, fără presiunea unui rezultat, iar restul a venit de la sine.
Cum ați trăit, ca familie, etapele de la București, semifinala, finala și apoi momentul în care ați primit vestea cea mare? Ce i-ai spus Giuliei când ați aflat că ea este Olguța?
A fost un carusel de emoții pe care nu cred că îl vom uita vreodată. Drumurile de la Slatina la București, așteptarea, semifinala, apoi finala… fiecare etapă venea cu o doză tot mai mare de adrenalină, dar și de mândrie. Pe măsură ce trecea mai departe, ne dădeam seama că nu mai e doar o simplă încercare pentru Giuli, ci un vis care prinde contur. Încercam mereu să îi transmitem liniște și să o încurajăm să fie pur și simplu ea însăși, fără să avem nicio așteptare sau vreo proiecție în ce privește rezultatul.
La proba finală a castingului, am avut deosebita plăcere și bucurie să îi avem alături de noi pe toți cei care ne-au sprijinit prin votul lor. Pe lângă prieteni, colegi și cunoscuți, ne-au fost alături atât școala, cât și alte instituții din județ, mobilizându-se extraordinar pentru ea. Cu această ocazie le mulțumim din suflet tuturor, deoarece, pe lângă talentul ei, votul lor și decizia echipei de casting au fost decisive în acest final minunat.
Momentul în care a primit vestea cea mare a fost cu totul special. Giuli se afla atunci în tabără, iar întâlnirea în care regizorul și unul dintre producători i-au spus că ea este Olguța a avut loc online. În acele clipe i-au fost alături doamna dirigintă și colegii de tabără, așa că bucuria a fost trăită la intensitate maximă, împreună cu ei. Noi am aflat imediat după ea, ne-a sunat extrem de emoționată, tremurându-i glasul de fericire, ca să ne spună că a luat rolul.
Primul lucru pe care i l-am spus la telefon, printre lacrimi de bucurie, a fost cât de enorm de mândri suntem de ea și că tot curajul și naturalețea ei au adus-o până aici. I-am spus să se bucure din plin de clipa aceea, să rămână același copil bun și autentic și să aibă toată încrederea, pentru că din acel moment ea chiar este Olguța.
Aveți o familie frumoasă și două fete care cresc acum în ritmuri diferite, mai ales de când Giulia a intrat în această aventură a filmului. Cum reușiți să gestionați atenția din jurul acestui proiect astfel încât sora ei să nu se simtă pe locul doi, iar amândouă să simtă că sunt la fel de importante în momentele atât de aglomerate?
Pentru noi, acesta a fost cel mai important lucru încă de la început, să ne asigurăm că succesul ei cu acest proiect de debut într-un film este o bucurie pentru întreaga familie, nu un motiv ca vreuna dintre ele să se simtă pe locul doi. Între Giuli, care are 12 ani, și Nicol, care are doar 6 ani, este o diferență de vârstă foarte frumoasă, iar nevoile lor sunt diferite, dar iubirea și atenția noastră sunt exact la fel pentru amândouă.

În perioada deplasărilor și a filmărilor, ne-am organizat ca o adevărată echipă și ne-am împărțit sarcinile: soțul meu a mers cu Giuli, oferindu-i tot sprijinul de care avea nevoie pe platou, iar eu am rămas acasă cu Nicol. Am avut grijă ca Nicol să își urmeze normal programul ei de grădiniță, joaca, plimbările în parc, totul firesc și conform vârstei ei, astfel încât să nu simtă lipsa lor de acasă. În plus, vorbeam în fiecare zi pe video și am încercat să le facem pe amândouă să nu simtă absența celuilalt părinte, ci să ne simtă la fel de aproape și de uniți ca o familie în fiecare zi, exact așa cum suntem de obicei.
În același timp, am implicat-o și pe Nicol în această aventură, pe înțelesul vârstei ei, iar ea o privește pe Giuli cu admirație și o mândrie uriașă pentru ea, sora ei mai mare este deja o mică eroină. Faptul că am reușit să păstrăm acest echilibru și legătura strânsă zi de zi le-a făcut pe amândouă să simtă că sunt la fel de iubite și importante.
Din afară se vede doar magia filmului, însă în spatele lui au stat luni întregi de navetă între Slatina și București, discuții cu producătorii, contracte, program de filmări, plus viața de zi cu zi de acasă. Cum ați reușit să țineți pasul cu toate?
A fost o adevărată provocare logistică, pentru că naveta între Slatina și București, programul de filmări și viața noastră obișnuită de acasă au cerut o organizare la minut.
Secretul a fost sprijinul reciproc dintre mine și soțul meu. Ne-am împărțit rolurile, am comunicat permanent și am încercat să ne păstrăm calmul indiferent cât de încărcată era săptămâna. Iar motorul nostru principal a fost bucuria Giuliei. Entuziasmul ei de pe platou a făcut ca tot efortul, drumurile și oboseala să pară mult mai ușoare.
Din fericire, Giuli este un copil minunat și extrem de conștiincios, pe lângă abilitățile artistice, este și o elevă bună, se descurcă foarte bine și la școală, având rezultate excelente. Un rol foarte important în această perioadă l-a avut școala care a sprijinit-o și a încurajat-o necondiționat în acest proiect.

Totodată, nu pot să nu o amintesc aici și pe doamna învățătoare, care, în cei cinci ani în care i-a fost alături, a ghidat-o atât de frumos și a încercat mereu să o facă să fie deschisă, curajoasă și să își depășească emoțiile. Pe această temelie frumoasă a venit apoi îndrumătoarea ei de la bibliotecă, Ștefania Lîlă, o fată extraordinară, care a reușit, prin talentul și abilitățile ei, să o transforme pe Giuli din fetița timidă de la început în fetița de astăzi, sigură pe ea și plină de încredere.
De asemenea, acum, în perioada gimnaziului, o are alături pe doamna dirigintă, o persoană cu adevărat deosebită, care îi încurajează constant pe copii să fie curajoși, să își exprime sentimentele, dorințele și imaginația, ghidându-i pas cu pas să devină niște adulți responsabili. Împreună cu înțelegerea tuturor profesorilor și cu seriozitatea cu care Giuli și-a tratat mereu lecțiile, tot acest sprijin a contat enorm pentru ea și pentru noi, ca familie.
Un rol principal într-un film este o presiune mare, mai ales că Giulia este la bază o fire mai timidă. Au existat momente mai dificile pe parcurs, de emoții puternice, oboseală, teamă că nu îi iese o scenă sau dor de casă? Cum le-ați gestionat împreună și ce ai simțit că funcționează cel mai bine pentru a o liniști și încuraja?
Bineînțeles că au existat și astfel de momente, pentru că este absolut firesc pentru un copil de 12 ani, aflat chiar la primul său rol, să simtă uneori oboseala, emoțiile puternice sau dorul de casă și de sora ei. Chiar dacă pe platou era foarte concentrată, la finalul zilelor lungi de filmare apărea uneori teama de a nu greși o scenă sau pur și simplu nevoia de liniște.
Dincolo de sprijinul nostru, un rol extrem de important l-au avut echipa de filmare și actorii din acest film. Au fost niște persoane foarte blânde, care au ajutat-o enorm, ținând cont de faptul că nu avea experiență și că se afla la primul ei proiect de acest fel. Au primit-o cu atâta căldură și răbdare, încât i-au topit emoțiile încă din primele zile. Au făcut-o să se simtă în siguranță, i-au explicat totul pas cu pas și au tratat-o cu grijă și umor ori de câte ori avea nevoie să se destindă.


Iar din partea noastră, cel mai bine au funcționat calmul, răbdarea și faptul că nu am pus nicio presiune pe ea. I-am reamintit mereu că are voie să greșească, că important este să se bucure de această aventură și că suntem necondiționat alături de ea. Împreună cu blândețea și sprijinul echipei și al actorilor alături de care a jucat, aceste încurajări i-au dat aripi și au ajutat-o să treacă cu zâmbetul pe buze peste orice moment mai greu.
Pe tine, ca mamă, ce emoții te-au încercat pe parcursul acestui proiect? Cum ai gestionat momentele în care aveai tu însăți emoții sau griji?
Ca mamă, a fost destul de dificil, fiindcă am trăit un amestec foarte intens de emoții. Pe de o parte, simțeam o mândrie și o bucurie uriașă văzând cât de frumos evoluează și cât de curajoasă a devenit, dar, pe de altă parte, purtam în suflet grija firească să fie bine, să nu obosească prea tare și să se simtă protejată. Cel mai greu mi-a fost însă cu dorul, mai ales că noi nu am fost despărțite niciodată o perioadă atât de mare, cel mult câteva zile, atunci când mai mergea în vacanță la bunici. În rest, am fost tot timpul împreună, nedespărțite.
Momentele în care aveam eu însămi emoții, griji sau simțeam această distanță le-am gestionat încercând să nu i le transmit niciodată Giuliei. În fața ei am ales mereu să fiu liniștea și sprijinul de care avea nevoie, să îi zâmbesc și să îi dau încredere. Mi-a dat enorm de multă liniște și faptul că echipa cu care a lucrat a fost minunată, niște oameni calzi și grijulii, care au avut grijă de ea la fiecare pas.
În final, cred că cel mai important lucru în astfel de momente este ca părinții să se înțeleagă și să își poată împărți sarcinile în așa fel încât copiii să nu simtă lipsuri, emoții negative sau nesiguranță. Faptul că eu și soțul meu am făcut echipă, am comunicat permanent și ne-am susținut reciproc ne-a ajutat să păstrăm armonia și să le oferim amândurora siguranța și liniștea de care aveau nevoie.
Privind în urmă la tot acest parcurs, de la scepticismul de la început până la bucuria de a o vedea pe marele ecran, ce le-ai spune părinților care au copii talentați, dar care ezită să facă acest pas de teama necunoscutului sau a programului complicat?
Le-aș spune tuturor părinților care au copii talentați și vor să încerce să participe la castinguri, să joace în spectacole sau filme, să nu lase teama de necunoscut sau grijile legate de program să îi oprească din a le oferi copiilor o șansă.
Este firesc ca noi, părinții, să vrem să îi protejăm și să ezităm la început, exact așa cum am făcut și eu. Dar copiii au o forță și o capacitate de adaptare uimitoare atunci când fac ceva cu bucurie și când simt că familia le este alături. Dacă își doresc să încerce, merită să îi susținem, să fim echipa lor de sprijin și să îi lăsăm să își descopere potențialul. Emoția de a-ți vedea copilul fericit și împlinit atunci când munca lui apare pe marele ecran este o bucurie pe care nu o poți compara cu nimic.
Care crezi că este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o despre tine în urma acestei experiențe?
Am învățat că pot să îmi depășesc propriile frici atunci când copilul meu are nevoie de curajul meu.
Ca mamă, instinctul meu a fost mereu să o protejez pe Giuli și să o țin aproape, dar această experiență m-a învățat să am încredere în aripile ei și să îi dau voie să zboare și să își trăiască visul, chiar dacă mie mi-a fost greu să stăm despărțite.
De asemenea, mi-am confirmat încă o dată că, împreună cu soțul meu, putem duce orice provocare la bun sfârșit atunci când suntem uniți și ne împărțim responsabilitățile cu dragoste și răbdare.
Dacă ar fi să le lași fetelor tale din viitor un mesaj despre curaj, familie și drumul lor în viață, ce le-ai spune?
Le-aș spune fiicelor mele, în primul rând, să nu lase niciodată frica sau timiditatea să le oprească din a-și urma visurile. Așa cum Giuli a avut curajul să pășească într-o lume complet nouă și să își descopere aripile, îmi doresc ca amândouă, și ea, și Nicol, să meargă prin viață cu inimile deschise, să îndrăznească să încerce, să muncească cu pasiune și să nu se teamă că vor greși.
Viața este plină de urcușuri și coborâșuri, iar noi trebuie să învățăm să trecem cu bine, cu demnitate și cu inima curată, atât prin succese, cât și peste eșecuri.
Îmi doresc să știe că, indiferent dacă rezultatele sunt pozitive sau negative, familia le va fi mereu aproape și le va sprijini necondiționat.
Le-aș mai ruga să rămână mereu unite ca surori, să se bucure una de reușitele celeilalte, așa cum o fac și acum, și să nu uite niciodată că, oricât de departe le va duce drumul, acasă vor avea mereu doi părinți care le iubesc exact așa cum sunt și care se mândresc cu fiecare pas al lor.
