Elleny Gherghe, artistă: „Cred că lumina și energia Andaluziei se simt astăzi foarte mult în lucrările mele.”

Elleny Gherghe s-a născut în Comănești și a crescut înconjurată de dealurile și pădurile care i-au devenit, spune ea, prima sursă de inspirație. Apoi, pentru o perioadă, a locuit în București, unde a început să construiască personaje fără chip din elemente ale naturii, iar astăzi lucrează dintr-un atelier lângă Sotogrande, în Spania, acolo unde lumina Andaluziei i-a schimbat paleta și felul de a picta. Lucrările ei se află azi în colecții private din Europa, Marea Britanie, Asia și SUA, iar în 2024 a expus în cadrul „Hair Stories”, expoziția de grup de la Art Safari București.

Pe 1 septembrie deschide primul ei solo show într-un muzeu – „Maternitatea și bestia din mine”, la Muzeul Ghika din Comănești, orașul ei natal. Este o expoziție profund personală, construită din experiența ei directă de mamă a unui copil de un an, în care femeia, natura și animalele – mai ales ursul, simbol legat de tradiția locală a Jocului Ursului – devin arhetipuri ale instinctului de protecție și ale unei lumi mai blânde.

„Maternitatea a schimbat foarte mult felul în care mă raportez la pictură.”

În acest interviu, Elleny ne-a vorbit despre felul în care fiecare loc prin care a trecut – Comănești, București, Spania – și-a lăsat amprenta asupra picturii ei, despre cum arată o zi de lucru în atelier acum, ca mamă, despre covorul românesc vechi de peste 100 de ani care îi inspiră lucrări precum „Romanian Legs” sau „Dor”, dar și despre dialogul dintre Renaștere, Madona cu Pruncul și maternitatea contemporană din lucrările ei. Am discutat, de asemenea, despre relevanța în artă dincolo de vizibilitatea online și despre ce înseamnă pentru ea să se întoarcă acasă, în fața propriei comunități, cu o expoziție atât de personală.

Expoziția „Maternitatea și bestia din mine” poate fi vizitată la Muzeul Ghika din Comănești începând cu 1 septembrie.

Elleny, te-ai născut în Comănești și astăzi lucrezi dintr-un atelier lângă Sotogrande, în Spania. Cum s-a transformat, de-a lungul anilor, relația ta cu locurile prin care ai trecut, în care ai trăit, și ce a rămas din România în felul tău de a picta?

În primul rând, îți mulțumesc pentru invitație și pentru interesul acordat artei mele. Mă bucur să am ocazia să vorbesc despre ceea ce creez și despre lucrurile care mă inspiră.

„Cred că fiecare loc în care am trăit și-a lăsat amprenta asupra artei mele.”

În Comănești, natura a fost principala mea sursă de inspirație. Lucrările mele de început sunt pline de dealuri, copaci, păduri și peisaje care mi-au rămas foarte aproape de suflet. Mai târziu, în București, am început să creez personaje fără chip, construite din elemente ale naturii. Cred că era, într-un fel, o modalitate de a păstra legătura cu lumea din care veneam, într-un oraș mult mai agitat. În Spania, am descoperit o conexiune puternică cu universul păsărilor, cu plantele, animalele și, mai ales, cu lumina. Culorile au devenit mai vii, iar exprimarea mea, mai liberă. Cred că lumina și energia Andaluziei se simt astăzi foarte mult în lucrările mele.

Din România a rămas, fără îndoială, natura, dar și fascinația pentru folclorul tradițional și pentru motivele românești, pe care le integrez într-o formă personală în pictura mea. Într-un fel, fiecare loc prin care am trecut continuă să existe în ceea ce pictez.

Într-un interviu pe care i l-ai acordat Ralucăi Harabagiu anterior, vorbeai despre pictură ca despre o stare aproape meditativă, în care penelul pare să aibă propria conștiință. Cum arată, în concret, o zi de lucru în atelier, din momentul în care intri până când te oprești în fața unei lucrări terminate?

Da, este adevărat. La un moment dat, în procesul meu artistic, se întâmplă ceva aproape magic: pensula și mâna par să aibă propria conștiință. Intru într-o anumită stare în care eu devin mai degrabă un privitor al procesului decât cel care îl controlează.

Acum, de când sunt mamă, lucrurile s-au schimbat. Ziua de lucru nu mai înseamnă ore întregi petrecute în atelier, de dimineața până seara. Lucrez în momentele în care doarme copilul, în scurte intervale de timp sau chiar împreună cu el. Ușor-ușor, însă, am reușit să mă întorc la pictură și să-mi regăsesc ritmul.

Și cred că viața de artist înseamnă mult mai mult decât pictatul propriu-zis. Pe lângă orele petrecute în atelier, împachetez și trimit lucrările, fotografiez și filmez, editez materiale, vorbesc cu clienții, îi primesc în atelier, mă ocup de expoziții și de toate lucrurile administrative care vin la pachet cu această meserie. Sunt multe roluri pe care trebuie să le îndeplinesc și care, uneori, ocupă la fel de mult timp ca pictura.

Tocmai de aceea, pentru mine este cu atât mai important să protejez acele momente în care pot intra în starea aceea de liniște și concentrare în care pictura curge aproape de la sine.

Femeia, natura și animalele revin constant în lucrările tale, ca arhetipuri ale unei lumi apuse, aflate în căutarea unei existențe mai blânde. De ce crezi că simți nevoia să spui povestea asta acum, prin pictură, și nu altfel? 🙂

Cred că pictura este, pentru mine, cea mai frumoasă formă de a spune lucrurile pe care uneori nu le pot exprima în cuvinte.

„Femeia, natura și animalele apar constant în lucrările mele pentru că le simt ca pe niște simboluri ale unei lumi mai simple, mai conectate și mai blânde.”

Trăim într-o perioadă foarte agitată, în care totul se întâmplă repede și suntem permanent conectați la exterior. Poate că, tocmai din acest motiv, simt nevoia să creez o lume în care există mai multă liniște, sensibilitate și apropiere de natură.

Pe 1 septembrie ai deschis primul tău solo show într-un muzeu – la Muzeul Ghika din Comănești, orașul tău natal. Ce înseamnă pentru tine să te întorci acasă cu această expoziție, și ce simți că se schimbă atunci când propria comunitate îți vede lucrările pentru prima dată la scară muzeală?

Este un vis mare al meu să expun într-un muzeu și întotdeauna mi-am dorit acest lucru. În 2024 am avut ocazia să expun într-un muzeu, în cadrul expoziției de grup „Hair Stories”, la Art Safari București, iar acum am bucuria ca primul meu solo show într-un muzeu să fie chiar acasă, la Muzeul Ghika din Comănești.

Pentru mine, este cu atât mai special cu cât mă întorc în locul în care am crescut și printre oamenii care au făcut parte din formarea mea. Este, într-un fel, o întoarcere la rădăcini și o ocazie de a arăta cum s-a transformat, de-a lungul anilor, ceea ce am luat cu mine de aici.

Expoziția se numește „Maternitatea și bestia din mine” și este una dintre cele mai personale expoziții ale mele. Iar faptul că o prezint tocmai la Comănești îi adaugă o dimensiune aparte. Unul dintre simbolurile importante din lucrările mele este ursul, iar aici există o legătură foarte puternică cu tradiția locală a Jocului Ursului. Este un simbol pe care îl cunosc încă din copilărie și care capătă acum, în acest context, un sens nou.

Pentru mine este emoționant să mă întorc cu lucrările mele în fața comunității în care am crescut și să văd cum este primit ceea ce am construit de-a lungul anilor.

Expoziția vorbește despre maternitate, o temă născută din experiența ta directă, ca mamă a unui copil de un an. Cum s-a schimbat actul de a picta după ce ai devenit mamă: atât timpul și energia pe care le ai la dispoziție, cât și lucrurile pe care simți nevoia să le exprimi?

În primul rând, s-a schimbat timpul pe care îl am la dispoziție. Dacă înainte puteam să intru în atelier dimineața și să rămân acolo până seara, acum lucrurile sunt mult mai fragmentate.

Dar cred că s-a schimbat și ceea ce simt nevoia să exprim. Maternitatea m-a făcut mult mai conștientă de fragilitate, de instinct, de protecție, de iubire, dar și de acea parte sălbatică a femeii care apare odată cu nașterea unui copil. Toate aceste trăiri au început să se regăsească firesc în lucrările mele.

De aceea, expoziția „Maternitatea și bestia din mine” este atât de personală pentru mine. Nu este doar despre maternitate în sensul ei frumos și tandru, ci și despre transformarea profundă prin care trece o femeie atunci când devine mamă, despre forța, vulnerabilitatea și instinctele care ies la suprafață.

Paradoxal, deși am mai puțin timp pentru pictură, simt că am mai multe lucruri de spus. Maternitatea mi-a schimbat ritmul, dar mi-a deschis și o lume interioară nouă, pe care simt nevoia să o explorez prin pictură.

Dacă ar fi să alegi o singură lucrare din expoziția de la Ghika prin care să intri în subiectul maternității, care ar fi aceea și ce poveste ascunde?

Aș alege, fără ezitare, „Mama Bear”, lucrarea pe care am ales-o și pentru afișul expoziției. Este o lucrare foarte importantă pentru mine, pentru că vorbește despre protecție, despre transformarea pe care o trăiește o femeie atunci când devine mamă, dar și despre acea „bestie” care se trezește în noi atunci când trebuie să ne apărăm copilul.

Ursul este, pentru mine, imaginea perfectă a acestei transformări. Există o parte blândă, protectoare, dar și una instinctuală, puternică, aproape sălbatică – Mama Urs care nu ezită să-și apere puiul.

Am ales să așez această figură într-un peisaj cu cer albastru și dealuri inspirate de Comănești. Este și o legătură foarte personală cu locul în care am crescut și cu tradiția Ursului de aici. În felul acesta, lucrarea vorbește în același timp despre maternitate, instinct și protecție, dar și despre rădăcinile mele.

Studioul tău din Spania păstrează un covor tradițional românesc de peste 100 de ani, moștenit din familie. Cum se împletesc obiectele astea cu rădăcini în opere precum Romanian Legs sau Dor, și ce alte urme ale copilăriei tale în România regăsim, mai discret, în picturile tale?

Covorul românesc de peste 100 de ani pe care îl am în atelier este mult mai mult decât un obiect de familie. Pentru mine este o bucățică de „acasă” și o sursă directă de inspirație pentru lucrări precum „Romanian Legs” , „Dor” sau „Reaching out to the roots”.

Motivele, culorile și textura lui au intrat în pictura mea într-un mod firesc, aproape instinctiv. Nu încerc neapărat să reproduc un element tradițional, ci să îl transform și să îl integrez în limbajul meu artistic.

Cred că, dincolo de acest covor, copilăria mea din România se regăsește în picturile mele prin legătura profundă cu natura și cu peisajele în care am crescut.

Ai vorbit despre Katy Hessel și despre cartea ei, The Story of Art Without Men, ca sursă de inspirație – ai integrat chiar cartea într-una dintre lucrări, Whisper. Ce înseamnă pentru tine să te raportezi conștient la locul femeilor artiste în istoria artei, prin propria ta muncă?

Cartea lui Katy Hessel, The Story of Art Without Men, m-a făcut să descopăr și să privesc cu alți ochi multe artiste ale căror povești nu sunt atât de prezente în discursul artistic.

Faptul că am integrat cartea în lucrarea mea „Whisper” a fost un gest foarte personal. A fost, într-un fel, un omagiu adus acestor femei și un mod de a spune că poveștile lor merită să fie auzite și transmise mai departe.

Cred că și prin munca mea mă înscriu, într-un fel, în această continuitate. Nu simt că trebuie să demonstrez ceva doar pentru că sunt femeie, dar simt responsabilitatea și bucuria de a-mi spune povestea, de a crea și de a ocupa acest spațiu prin propria voce.

„Arta nu trebuie să fie despre gen, ci despre autenticitate, sensibilitate și libertatea de a spune ceea ce ai de spus.”

Lucrările tale se află azi în colecții private din Europa, Marea Britanie, Asia și SUA. Cum se schimbă, dacă se schimbă, felul în care pictezi atunci când știi că o lucrare va pleca într-un context cultural foarte diferit de cel în care a fost creată?

Nu cred că se schimbă. Indiferent unde va ajunge o lucrare, eu pictez în același fel: din suflet, cu foarte multă atenție la detalii și, mai ales, cu bucurie.

Am nevoie ca, înainte de a ajunge la altcineva, lucrarea să-mi placă mie. Îmi place să mă uit la ea și să mă gândesc: „Aș pune eu lucrarea acesta pe peretele meu?” Dacă răspunsul nu este da, atunci simt că încă nu este pregătită să iasă din atelier.

Cred că tocmai această sinceritate este ceea ce face ca lucrările mele să poată ajunge în contexte atât de diferite. Nu pictez gândindu-mă la locul în care va ajunge lucrarea, ci încerc să creez ceva în care eu cred și care mă reprezintă. De acolo, ea își începe singură călătoria.

Ești atrasă de curente precum Renașterea, Barocul, Pre-Rafaeliții și Suprarealismul. Cum dialoghează aceste influențe istorice cu o temă atât de contemporană și de personală precum maternitatea, în lucrările pe care le vom vedea la Ghika?

„Cred că este foarte interesant că maternitatea, deși este o temă atât de veche în artă, poate fi reinterpretată continuu.”

În lucrările mele există o legătură destul de directă cu reprezentările Madonei cu Pruncul din Renaștere. Am păstrat, într-un fel, această imagine a mamei cu copilul, dar am transformat-o într-o imagine contemporană. Este aceeași relație de iubire și apropiere, însă gesturile și felul în care mama își ține copilul aparțin timpului nostru și experienței mele de acum. Este, practic, o Madonă cu Pruncul contemporană.

Și cromatica face această legătură. Folosesc mult roșu și albastru, culori care apar frecvent și în pictura Renașterii, inclusiv în reprezentările Madonei. Îmi place contrastul dintre ele și felul în care pot construi în același timp forță și sensibilitate.

Dar cred că există și o diferență importantă. În reprezentările clasice, imaginea mamei și a copilului este, de multe ori, una foarte încărcată de iubire, tandrețe și sacralitate. În lucrările mele apare, pe lângă această iubire, și instinctul de protecție – acea parte aproape sălbatică a mamei care se trezește atunci când trebuie să-și apere copilul. Este și motivul pentru care apare atât de des simbolul animalului în lucrările mele. Maternitatea nu înseamnă doar blândețe, ci și forță, instinct și o capacitate aproape viscerală de a proteja.

Cred că aici se întâlnesc cel mai frumos influențele istorice cu experiența mea: iau o imagine pe care o cunoaștem de sute de ani – mama și copilul – și o privesc prin ochii unei femei de astăzi, care tocmai a devenit mamă. Imaginea rămâne despre iubire, dar capătă și această dimensiune a instinctului și a protecției.

Trăim într-un moment în care vizibilitatea se măsoară tot mai des în cifre – urmăritori, aprecieri, expunere.Tu ai ales un traseu mai degrabă tăcut, construit în timp, departe de logica virală. Cum definești relevanța în artă, dincolo de vizibilitate? Cum definești relevanța în artă, dincolo de vizibilitate, și ce simți că îți oferă o expoziție precum cea de la Ghika – timp, spațiu, profunzime – și pe care o postare sau o campanie online nu ți le-ar putea oferi niciodată?

Relevanța în artă nu se măsoară în primul rând în numărul de urmăritori sau de aprecieri. Sigur că vizibilitatea este importantă și social media este un instrument care m-a ajutat foarte mult să ajung la oameni din întreaga lume, dar cred că parcursul unui artist se construiește în timp și prin lucruri care rămân.

Faptul că lucrările tale ajung în colecții private, în colecții publice, sunt expuse în galerii sau muzee și intră în dialog cu publicul într-un spațiu real mi se pare mult mai relevant pentru construcția unei cariere artistice. Înseamnă că o lucrare a fost aleasă, păstrată și considerată suficient de importantă încât să facă parte dintr-o colecție sau dintr-un context artistic.

O expoziție precum cea de la Ghika îmi oferă ceva ce o postare sau o campanie online nu îmi poate oferi în aceeași măsură: timp, spațiu și profunzime. Oamenii pot vedea lucrările în realitate, le pot observa textura, dimensiunea, detaliile și pot petrece timp în fața lor. Mai ales în cazul unei expoziții atât de personale, contează foarte mult această întâlnire directă dintre lucrare și privitor.

Poate că online-ul îți oferă vizibilitate, dar muzeul, galeria și colecțiile îți construiesc, în timp, un parcurs. Iar pentru mine, cred că aceasta este diferența dintre a fi vizibil și a fi relevant în artă.

Ai vorbit despre pictură ca despre un spațiu de autenticitate, unde lași lucrarea să evolueze organic, fără să controlezi fiecare pas. Într-o industrie a artei tot mai presată să producă rapid și să rămână vizibilă constant, ce înseamnă pentru tine să rămâi fidelă acestui proces, chiar dacă asta înseamnă un ritm mai lent și o prezență publică mai discretă?

Să rămân fidelă acestui proces înseamnă, înainte de toate, să nu forțez lucrurile. Uneori, o lucrare se construiește repede, alteori are nevoie de timp. O las să evolueze, să-mi arate singură încotro vrea să meargă. Este acea stare despre care vorbeam, în care, la un moment dat, simt că pensula și mâna au propria lor conștiință, iar eu devin mai degrabă un privitor.

„Sigur că trăim într-o lume în care există presiunea de a fi permanent prezent, de a produce, de a posta și de a rămâne vizibil. Dar nu vreau ca această presiune să dicteze felul în care creez.”

Prefer să am un ritm mai lent, dar să știu că fiecare lucrare pe care o las să iasă din atelier mă reprezintă cu adevărat.

Dacă te-ai putea întoarce la Elleny care abia pornea pe acest drum, cu tot ce știi acum, ce i-ai spune? Și crezi că același gând i-ar fi de folos și unei tinere artiste care își începe azi propriul drum?

I-aș spune să creadă în visul ei și să nu renunțe la el, chiar dacă drumul nu va fi întotdeauna ușor. Să-și asculte instinctul, să muncească, să fie disciplinată și perseverentă. Vor fi suișuri și coborâșuri, eșecuri și succese, momente în care va avea îndoieli, dar toate fac parte din drum. Dacă își dorește cu adevărat ceva, să aibă răbdare și să continue să creadă în visul ei.

Primul lucru care îți vine în minte când auzi cuvântul „acasă”:

Mama și grădina ei.

Un obiect din atelier cu valoare sentimentală, în afară de covorul românesc:

Primul meu șevalet, pe care l-am transformat între timp într-o lampă.

Un vis pe care îl ai pentru fiul tău:

Să fie fericit și sănătos.

Când te simți cel mai aproape de procesul tău creativ, acum, ca mamă:

Poate cel mai mult atunci când alăptez și copilul adoarme lângă mine, în brațele mele. În acele momente, deși nu sunt în atelier, mintea mea începe să picteze. Îmi vin idei, văd tablouri în minte, îmi imaginez culori, compoziții și lucrări pe care vreau să le fac. Cred că maternitatea nu m-a îndepărtat de procesul creativ, ci l-a mutat, pentru o vreme, într-un alt spațiu.

Dacă expoziția de la Ghika ar putea fi descrisă printr-un singur cuvânt, care ar fi acela?

Adevăr.

O întrebare pe care ți-ai fi dorit să o primești într-un interviu, și răspunsul la ea:

Mi-aș fi dorit o întrebare despre talent și muncă. Mi se spune destul de des că sunt talentată, dar eu cred că ceea ce se vede astăzi ca „talent” este, în cea mai mare parte, rezultatul multor ani de muncă. Talentul poate exista, dar este doar un punct de plecare. În spatele unei lucrări sunt ani de exercițiu, disciplină, răbdare, perseverență, eșecuri și foarte multă muncă.