Emilia Popescu, actriță: „M-a interesat drumul pe care trebuie să mergi atunci când construiești un personaj. Calea, nu gloria”

De peste patru decenii, Emilia Popescu face parte din generația de actori care au construit și au marcat teatrul și cinematografia românească. Absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, la clasa profesorilor Olga Tudorache și Florin Zamfirescu, a debutat în cinematografie încă din timpul facultății, în „Moromeții”, în regia lui Stere Gulea. Au urmat roluri în filme precum „În fiecare zi mi-e dor de tine”, „Liliacul înflorește a doua oară”, „Divorț… din dragoste” și „O vară de neuitat”, dar și o carieră teatrală construită pe întâlniri importante cu regizori și personaje care i-au pus în valoare versatilitatea.

De la Teatrul Bulandra și spectacole precum „Poveste de iarnă”, „Trei surori” și „Cafeneaua”, la roluri precum Marlene Dietrich în „Marlene”, Martha în „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” sau Arkadina în „Pescărușul”, Emilia Popescu a traversat repertorii, generații și formule teatrale diferite.

Dincolo de roluri și premii, însă, Emilia Popescu vorbește despre actorie cu o curiozitate care pare să nu fi slăbit odată cu trecerea timpului. La 14 ani, după ce a făcut figurație într-o scenă din „De ce trag clopotele, Mitică?”, a știut că aceasta este profesia pe care și-o dorește. Patru decenii mai târziu, spune că emoțiile cresc odată cu vârsta, că încă se simte „maleabilă și deschisă” și că își dorește regizori care să o provoace. Pentru ea, aceasta este poate una dintre marile frumuseți ale meseriei: faptul că te ține mereu „treaz, viu, atent”.

Ne vorbește despre începuturile sale, despre întâlnirea cu marile nume ale cinematografiei și teatrului românesc, despre transformările pe care le-a traversat această profesie, despre vulnerabilitatea și disciplina din spatele unui rol, dar și despre 3 zile in septembrie, unul dintre cele mai noi proiecte ale sale. Din 18 septembrie, producția intră în cinematografele din toată țara.

Cum ați decis că vă doriți să deveniți actriță? Când ați înțeles pentru prima dată că actoria nu este doar o pasiune, ci felul în care vreți să vă trăiți viața?

Într-o zi de iulie, 1980, la Bolintin Vale, la filmările pentru „De ce trag clopotele, Mitică?”, regizat de Lucian Pintilie, făceam figurație. Aveam 14 ani și am dansat cu Mircea Diaconu; în bal erau și Florin Zamfirescu, Victor Rebengiuc și Petre Gheorghiu. În ziua aceea am decis ca voi da la actorie. Am trecut de la pian la teatru. 

Cum arăta perspectiva dumneavoastră despre această profesie înainte de facultate și cât de diferită s-a dovedit realitatea, dacă ne raportăm la perioada de început?

Știam despre profesia asta câtă pasiune și devotament cere și cât e de dificilă. Tatăl meu, Emil Popescu, era actor la Operetă, iar mama mă lua cu ea la teatru, când lucra la câte un spectacol. M-a interesat „drumul” pe care trebuie să mergi atunci când construiești un personaj. Calea, nu gloria. M-a fascinat cum poate emoția transmisă în sală sa facă un om fericit. Asta mi-am dorit sa pot transmite și eu.    

Activați în industrie de multă vreme. Care au fost de-a lungul timpului transformările majore, acele puncte cheie să le spunem și cum le-ați simțit personal? Ce s-a câștigat și ce s-a pierdut?

În timp am asistat la răsturnarea valorilor. Toți eram artiști. Și profesioniștii și amatorii. Acum, bancurile au luat locul umorului de calitate, iar vulgaritatea a devenit și ea aproape obligatorie pentru a stârni râsul. Vedete au devenit toți care apăreau la TV, toți, fără discernământ. La teatru însă a fost diferit.

În anii ’90 s-au reîntors marii regizori plecați din țară – Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu, Andrei Șerban – și a urmat o perioada fastă. Pentru mine, cu siguranță. Am devenit actriță la Teatrul Bulandra și, alături de colegii mei de generație și de Ducu Darie, au urmat cei mai frumoși ani din cariera mea. 

Ați debutat în Moromeții, un film devenit reper al cinematografiei românești. Cum era atmosfera pe platourile de filmare într-o perioadă atât de complicată pentru România?

Moromeții s-a filmat în vara anului 1985, în satul Talpa. Era sărăcie mare, dar filmările cu o asemenea echipă au fost o experiență fantastică. Stere Gulea și Vivi Dragan-Vasile au fost foarte răbdători și înțelegători cu mine, iar eu eram ca un burete, absorbeam tot. Actorii mari alături de care jucam ne-au protejat, ne îndrăgeau. Simțeam ca fac parte din ceva mare, important. Și așa și era

Vă mai amintiți emoția primei scene filmate? Cum ați gestionat-o? Dacă ați revedea astăzi interpretarea dumneavoastră din Moromeții, ce i-ați spune acelei tinere actrițe?

Am avut emoții, dar bucuria era mai mare. Se difuzează des filmul și mă mir și acum cât de matură eram în joc.

Privind în urmă, care au fost personajele care au marcat cele mai importante etape din evoluția dumneavoastră ca actriță?

Debutul meu la Teatrul Bulandra, cu Moțu Pittiș, în Câinele grădinarului; rolurile din Poveste de iarnă sau Trei surori, în regia lui Ducu Darie, rolul din Marlene, în regia Cătălinei Buzoianu. Un spectacol aparte în inima mea va rămâne Cafeneaua, în regia lui Horațiu Malaele, pe care l-am jucat 25 de ani. 

Filmul și teatrul sunt două forme de expresie foarte diferite. Cum le trăiți și ce vă cere fiecare dintre ele ca actriță? Ce diferențe resimțiți cel mai puternic între jocul pentru cameră și cel de pe scenă?

Teatrul îți oferă o mai mare libertate în comparație cu filmul. Pentru film e nevoie sa reduci mijloacele de expresie. Filmul aparține regizorului și depinzi și de montaj. Însă eu le fac cu aceeași pasiune pe amândouă

După atâtea sute de reprezentații, mai există emoție înainte de ridicarea cortinei? Cum v-ați descrie ca actriță, astăzi?

Emoțiile parcă cresc odată cu vârsta. Nu știu de ce… Totuși, azi mă simt mai sigură pe mine și continui sa mă descopăr. De asta meseria de actor e miraculoasă, pentru că te ține mereu treaz, viu, atent. Îmi doresc regizori care sa mă provoace și mă simt încă maleabilă și deschisă. 

Cum priviți generația tânără de actori? Ce sfaturi aveți pentru cei la început de drum? Ce calități credeți că nu ar trebui să lipsească niciodată unui actor, indiferent de generație?

Iubesc tinerii. Cred ca au nevoie de mai multe șanse, de susținere, de atenție, de locuri în teatre. Și mai cred ca această profesie se face cu generozitate.

Unul dintre cele mai recente proiecte ale dumneavoastră este Filmul „3 zile în septembrie”, o comedie neagră cu un puternic focus asupra universului feminin. Ce v-a atras cel mai mult la acest rol și la povestea pe care o spune? 

3 zile in septembrie a fost o aventură frumoasă, alături de o echipa minunată. Cu un umor tipic românesc, cu momente sensibile. E răsu-plănsu, cred că va avea succes.

A fost nevoie de precizie și disciplină. Am făcut echipă bună cu toți colegii mei, am stat împreună o săptămână, ca într-o tabără de creație, am devenit familie. 

La final de interviu, lăsați-ne un mesaj pentru comunitatea The Woman.

Femeile trebuie sa se susțină una pe cealaltă. Femeile sunt mai puternice ÎMPREUNĂ.

–

Credit foto copertă: Cătălin Opritescu – Lightaholic