Irina Slate, manager proiecte culturale: „Există universuri minunate nedescoperite de nimeni care așteaptă în multe colțuri ale acestei țări.”

Ce se întâmplă când personajele unui spectacol întreabă trecătorii din piețe și târguri: „Ce avem noi aici?”? Pentru artista Irina, răspunsul a însemnat o călătorie artistică  curajoasă, pornită din Piața Amzei și purtată prin patru orașe mici din Moldova și Maramureș. Dincolo de spectacolul în sine, proiectul a adus la lumină universul interior al adolescenților de provincie,  un spațiu marcat de presiuni, căutarea apartenenței, dar și de o nevoie de a fi văzuți și ascultați.

De la glumele împărtășite în culisele repetițiilor până la jurnalele scrise la cald,  Irina ne povestește în acest interviu despre teatrul relațional și puterea de a crea un spațiu sigur acolo unde pare că nu e „nimeni și nimic”.

În munca ta, arta iese frecvent din clasicul de teatru și coboară în stradă, în piețe, în dialog direct. Ce te-a împins spre acest tip de teatru comunitar, relațional?

Pentru mine teatrul reprezintă o experiență trăită împreună cu ceilalți oameni pentru un timp limitat. Pe durata acelui spectacol sau performance, suntem împreună, formăm un corp comun. Aceasta fiind credința din spate, inevitabil interesul meu se concentrează mai degrabă către public și relația cu publicul. Cu timpul, distanța s-a micșorat și așa am ajuns în mijlocul publicului, fără alte delimitări. Dincolo de asta, m-am îndepărtat destul de tare în ultimii ani de ceea ce numim teatru clasic și m-am profesionalizat în zone mai gri ale creației performative fiindcă îmi oferă o mai mare libertate de a ieși din canoanele școlii formate din cuvinte precum corect, succes, performanță.  Astfel,  îmi permit să răspund mai la firul ierbii la întrebarea pentru cine fac ceea ce fac și cu ce scop.  

Ați pornit cercetarea performativă în inima Bucureștiului, în zona Amzei, iar apoi ați adaptat-o în cele patru orașe mai mici — Târgu Neamț, Târgu Frumos, Târgu Ocna și Târgu Lăpuș. Cum s-a transformat spectacolul când l-ați scos din zona urbană a Capitalei și l-ați așezat în realitatea Moldovei sau a Maramureșului?

Cercetarea asupra zonei Piața Amzei a avut loc alături de o echipă de tineri studenți cu care eu și partenerul meu, Daniel Chirilă, am lucrat în cadrul Centrului educațional de arte performative CEVA din Târgu Neamț vreme de cel puțin 3 ani. Am ales să îi cooptăm în acest proces în primul rând datorită experienței deprinse în lucrul performativ, iar mai apoi pentru că sunt mult mai apropiați de adolescenți decât noi, adulții din proiect. În urma acestei cercetări am construit o structură de spectacol, un fel de schelete cu mai multe subiecte comune în toate comunitățile (istoria locului, mâncarea, provocările sociale etc) și felul în care le vom aborda alături de adolescenții care se vor înscrie în proiect.

Personajele Nimeni și Nimic au descins direct în viața de zi cu zi a localnicilor, cu o întrebare simplă: „Ce avem noi aici?”. Cum reacționează un om obișnuit când este invitat să fie parte dintr-un performance? Care au fost barierele și cum le-ați gestionat?

Am încercat să tratăm fiecare interacțiune cu respect și să nu le dăm oamenilor cu care am vorbit senzația că ne folosim de ei. E foarte ușor să lași impresia asta, mai ales în zilele noastre când fiecare interacțiune filmată te poate pune într-o ipostază vulnerabilă ruptă din contextul larg. Pe lângă interviuri 1 la 1 cu personalități sau ONG-uri importante din fiecare localitate, am încercat să fim prezenți în târguri, piețe și orice alt punct de concentrare ale fiecărei comunități. Unii oameni sunt mai receptivi, cu precădere cei care s-au mai confruntat cu astfel de interacțiuni sau evenimente stradale, dar ne-am lovit și de cuvinte mai grele pe grupul unuia dintre orașele străbătute. Ca să răspund și concret la întrebare, un om obișnuit reacționează cu timiditate și rușine,  (poate) cu furia cauzată de faptul că e privit. Nu e nicidecum o poziție confortabilă în care i-am pus pe oameni și nici pentru noi nu a fost cu mult mai ușor.

Ați trecut prin patru comunități distincte, din Moldova până în Maramureș. A existat o energie comună a tuturor acestor „târguri” sau fiecare loc a adus un tipar complet diferit?

În ciuda specificului aparte și a diferențelor culturale dintre cele două zone traversate în proiectul nostru, există foarte multe puncte comune în ceea ce privește istoricul fiecărei localități, respectiv statutul pierdut de oraș industrial și apoi modul în care perioada postdecembristă le-a modelat în feluri distincte. De asemenea istoricul din numele fiecărui oraș, târg ca punct de întâlnire și negoț de-a lungul istoriei. Un alt lucru comun este un sentiment de melancolie pentru un trecut mai bogat decât se arată prezentul sau viitorul, iar asta am simțit atât din partea adulților cât și din partea adolescenților.

Proiectul oferă o voce adolescenților din comunități mici, o categorie deseori ignorată la nivel de ofertă culturală. Ce ți-au arătat acești tineri despre lumea lor?

În primul rând că nu sunt cu nimic mai diferiți față de adolescenții din marile concentrații urbane, ba chiar se bucură (încă) de câștigul activităților în aer liber, aproape de natură. Există o dorință exprimată pentru natură, parcuri, locuri unde să se întâlnească, de asta când aud alți adulți cu generalizări de tipul tinerii ăștia stau numai în casă nu pot să nu îmi arăt dezaprobarea. Majoritatea orașelor mici au populația îmbătrânită, astfel că adolescenții se simt judecați, văzuți ca paria societății și, pe cale de consecință, abia așteaptă să plece într-un oraș mai mare. Am descoperit cu bucurie că în lumea lor se ascultă aceeași muzică pe care o asculta generația mea, că există încă o furie sănătoasă față de nedreptate, dar și mai multă blândețe și empatie față de oameni. 

Adolescența este, prin definiție, o vârstă a căutărilor intense, dar a fi adolescent într-un oraș mic vine adesea la pachet cu un sentiment de izolare. Cum i-ai simțit pe tinerii din cele 4 orașe?

O fațetă la care nu ne uităm suficient de des este cea a comunităților online și a libertății de a-ți căuta tribul tău. Pentru un adolescent cu orizonturi nu foarte largi în prezent, această constantă poate fi un colac de salvare. Nu spun că e suficient sau că ar trebui să ne bazăm pe asta, dar faptul că pot căuta comunități în care se simt acceptați, că au acces la tot felul de platforme de literatură produsă de adolescenți unde pot scrie la rândul lor și așa mai departe, toate aceste lucruri sunt deosebit de valoroase. Pe de altă parte, noi, adulții,  ajungem să le tratăm superficial. Ar fi de mai mare ajutor să privim acest fenomen cu curiozitate și poate să le oferim încredere și instrumente cu care să poată lupta cu dezinformarea sau cu situații care îi pot pune în pericol. Nu sunt atât de sigură că e vorba de izolare cât despre căutarea conexiunii sub o forma inconfortabilă și neobișnuită pentru noi.

Ați lucrat cu ei ateliere de teatru performativ și scriere dramatică, activități care cer o deschidere imensă. Cum ai reușit să le câștigi încrederea într-un timp scurt și să transformi reticența lor inițială în texte sincere și povești împărtășite pe scenă?

În primul rând, proiectul cuprinde și ateliere de scenografie și construcție de măști, dar și ateliere de documentare (interviuri, documentare foto-video etc). În al doilea rând, nu este doar meritul meu, ci meritul întregii echipe și aș vrea să îi menționez aici pe colegii mei de proiect, respectiv Diana Nistor, Tiberiu Enache și Daniel Chirilă cu care am reușit să creăm un context care să inspire ceea ce noi numim colocvial “încredere și caterincă”. Pentru a nu lăsa lucrurile vulnerabile interpretării, felul în care interacționăm organic cu adolescenții este departe de dinamica profesor-elev, dar nu pică nici într-o lipsă totală de profesionalism. Ce am observat este că sinceritatea noastră provoacă sinceritatea lor, încrederea naște încredere și că în general, o abordare onestă de la egal la egal valorează mult mai mult decât orice fel de metodă replicată. 

Spectacolele prezentate local au fost construite pornind direct din materialele și frământările adolescenților. Ce subiecte au fost cel mai de interes pentru ei? Despre ce simt nevoia urgentă să vorbească?

Spectacolele au avut la bază structura pe care am realizat-o în etapa de cercetare de la București, cu mici modificări în funcție de context. Din cauza timpului redus de lucru (11 zile) nu ne-am propus să aducem pe scenă frământările lor cele mai intime fiindcă din start nu ne-am imaginat că timpul ne va permite să ajungem la expunerea sensibilităților particulare. Discuțiile mai profunde nu au lipsit, din fericire, însă ele au avut loc mai degrabă în timpii mai liberi din programul de repetiții: în zilele în care am construit partea de scenografie a spectacolului, în plimbările alături de ei prin oraș, în culisele repetițiilor. Cred că e important să oferi acest spațiu al ascultării. Cât despre subiectele de interes, acestea variază de la școală, credință, relația cu părinții, până la lucruri mai sensibile precum consimțământul, depresia și presiunea de a face ceva cu viața lor.

Ești co-autoare a jurnalelor scrise din proiect și parte din documentarea video în 12 episoade. Cum a fost procesul de a ține un jurnal al acestor întâlniri? Ce ai lăsat în acele pagini și nu se vede pe scenă?

Da, realizez aceste jurnale alături de colegul și partenerul meu, Daniel Chirilă. Eu mă bazez foarte mult pe experiența emoțională, fotografiile făcute, discuțiile avute, deci ca procedeu de arhivare a acestor elemente, nu pot spune că sunt un exemplu. Totul se petrece la o viteză și o temperatură mult mai mare decât viața de zi cu zi, ceea ce fixează altfel și amintirile. Cred că este mai mult în aceste pagini decât va fi pe scenă vreodată pentru că nu poți să povestești într-o oră și jumătate parcursul unei interacțiuni complexe cu tinerii pe care îi cunoști pentru prima și (sper eu că nu) ultima dată și cu care împărtășești o experiență unică. Ceea ce rămâne pe scenă e vârful unui iceberg, iar ce e dedesubt e comoara cu care rămânem atât noi cât și ei.

Proiectul a început în București, a călătorit prin țară și acum se întoarce în parcul Văcărești, cu performance-ul final pe 27 septembrie. Cum veți pune în scenă atâtea lumi diferite, fără să pierdeți din autenticitate?

Fidelitatea față de lucrurile pe care le-am întâlnit în cadrul proiectului este realizată prin etapele de documentare desfășurate în toate cele 4 localități, documentare realizată în totalitate de către adolescenți. Sensul acestei întâlniri cu publicul bucureștean, întâlnire care se va desfășura în aer liber și unde vom fi în mijlocul publicului, este de a oferi o frântură din realitatea unei comunități mici prin picnicul performativ pe care îl vom realiza și de a împărtăși sub forma unor cărți poștale cu imagini felii din viața unui oraș mic. 

Titlul proiectului poartă ironia și greutatea expresiei „Nimeni, nimic”, eticheta pe care societatea o pune adesea prea ușor pe tinerii din orașele mici sau pe comunitățile periferice. După ce ați traversat aceste patru orașe mici, ați ascultat poveștile adolescenților și ați documentat realitățile locale, ce lasă acest proiect în urmă în acele patru comunități și cu ce pleci tu, Irina, mai departe? 

Nu știu dacă plec atât de departe fiindcă ceea ce îmi doresc să fac pe mai departe este să continui lucrul cu adolescenți și nu numai în comunități mici. Consider că prea puțini dintre artiștii din ziua de astăzi se apleacă către astfel de locuri și că sunt, suntem prinși în mirajul orașelor mari. Personal, cred foarte mult în democratizarea culturii și în astfel de inițiative independente fiindcă doar așa vom mai scădea din prăpastia socială în mijlocul căreia ne aflăm și care pare că doar se adâncește. Dincolo de impactul cultural, astfel de inițiative sunt importante pentru că aduc oamenii împreună, le oferă ocazia de a discuta și de a se exprima, lucruri importante care ne țin întregi la cap și suflet. Există universuri minunate nedescoperite de nimeni care așteaptă în multe colțuri ale acestei țări.