Codruța Florea, scenarista filmului „Delta Sălbatică”: „Rolul nostru și al filmelor documentare pe care le producem este să aducem natura mai aproape de sufletul oamenilor”

Codruța Florea este scenaristă, cercetătoare, traducătoare și producătoare-asistent la NTD Film, cu o dragoste pentru călătorii, natură și viață sălbatică ce a împins-o spre „drumuri mai puțin bătute”, iar pentru „Delta Sălbatică” semnează scenariul alături de Dan Dinu.
Codruța Florea semnează scenariul alături de Dan Dinu, Medeea Marinescu, care este vocea apei, Irina Rimes, care interpretează o piesă originală compusă de Alexei Țurcan și Ioan Filip care s-a ocupat de sunet. Filmat de Cosmin Dumitrache și Dan Dinu, pe parcursul expedițiilor realizate în ultimii cinci ani în Delta Dunării, documentarul „Delta Sălbatică” include un mesaj important adresat publicului de toate vârstele: o invitație la cunoașterea și protejarea unui ecosistem prețios care ne susține viața.

Fiecare bilet cumpărat contribuie la un proiect de renaturare a unei zone din Deltă, derulat de Rewilding Romania, către care vor fi direcționate 10% din încasările filmului.

Dragostea pentru călătorii și pentru viața sălbatică te-a împins spre „drumuri mai puțin bătute”? Cum a început călătoria ta către o viață apropiată de natură și care a fost primul moment din viața ta în care ai simțit că natura nu e doar un peisaj, ci o poveste pe care vrei să o spui?

Decizia pe care am luat-o de a pleca din țară și de a lucra pe un vas de expediții m-a purtat câțiva ani la rând prin zone foarte izolate și greu accesibile ale lumii. Am ajuns astfel în locuri precum Antarctica, South Georgia, Groenlanda, Svalbard sau zona arctică canadiană, unde am intrat într-un univers incredibil, abundent în viață sălbatică și în peisaje nemaivăzute de mine până atunci, decât poate doar în documentarele de natură sau mai devreme, în copilărie, la Teleenciclopedia. M-a cuprins o fascinație teribilă pentru toate aceste animale și habitate, am învățat o sumedenie de lucruri despre ele și mai presus de toate, am putut să le observ îndelung în diferite etape ale vieții lor. Aceasta a fost perioada care m-a apropiat mai mult de natură și în care am început să observ cu răbdare viața și comportamentele care se derulau sub ochii mei, adevărate povești, unele dramatice, altele extrem de haioase, povești de iubire sau de competiție.

Natura este plină de astfel de povești, ne trebuie doar răbdare și prezență pentru a le surprinde. 

​​Ai lucrat ca traducătoare, cercetătoare și scenaristă, roluri care cer răbdare și rigoare diferite, cum ai descoperit că scrisul e vocea prin care vrei să contribui la aceste proiecte?

Dacă e să mă gândesc la artele vizuale care surprind natura, am simțit întotdeauna mai multă plăcere în a fotografia peisaje sau animale, decât în a le filma. Cumva cred că are de-a face cu cât de mult țin un aparat în fața ochilor, la cel de fotografie timpul este mult redus față de aparatul de filmat, în care practic trebuie să te uiți pe toată durata desfășurării acțiunii pe care vrei să o surprinzi. La asta se adaugă desigur și alte motive, cum ar fi greutatea echipamentului de filmat, orele îndelungi în care trebuie să stai nemișcat și să nu faci niciun zgomot. Atunci când am început colaborarea cu Dan și cu Cosmin, în echipă era nevoie de cineva care să se ocupe de partea de documentare a poveștilor surprinse de ei pe teren și de scriere efectivă de conținut, care la început a fost axat mai degrabă pe articole pentru site, postări pe social media și apoi treptat pe scriere de scenarii. A fost o combinație între o nevoie a echipei și ceea ce puteam eu oferi.

Ai cercetat, tradus și scris pentru acest film ani la rând. Care a fost cea mai grea perioadă din procesul de scriere pentru „Delta Sălbatică”, cea în care ai simțit că proiectul te-a testat cel mai mult ca om, nu doar ca profesionistă?

Un proiect de o asemenea amploare îți testează răbdarea mai presus de orice. Să ai răbdare și tenacitate să afli adevărul științific și să mergi cu „săpatul” după informații până când ești sigur că ceea ce urmează să scrii în scenariu este corect. Oricum și când suntem siguri sau aproape siguri de corectitudinea informațiilor, apelăm totuși la specialiști care să ne confirme lucrurile sau care să ne indice direcția corectă. Și la partea creativă vine iar un test și anume să ai răbdare cu tine atunci când inspirația nu se așează neapărat așa cum ai vrea și să îți dai timp, în ciuda faptului că spre final de proiect, timpul este o resursă extrem de volatilă. 

Ai construit alături de Dan Dinu un scenariu care dă „voce apei”. Ce înseamnă pentru tine, personal, să scrii cuvintele unui personaj care nu e om, dar trebuie să simtă profund uman?

Am văzut în personajul nostru principal o protectoare, o creatoare, o mamă a unui ecosistem complex și am încercat să spunem lucrurile din această perspectivă.

Mai greu a fost să nu apară nicăieri în text cuvântul apă, în condițiile în care totul în Deltă este legat de apă.

Și mi s-a părut iar dificil să așezăm logic lucrurile în contexte în care apa era prezentă în același timp în mai multe forme: fluviu, mare, canale, ceață și dacă apărea și interacțiune între ele, provocarea devenea și mai interesantă. Mulți cred că cele mai mari provocări la un astfel de film sunt pe teren, însă scrierea scenariului poate fi extrem de provocatoare și ea.  

Documentarul vorbește despre efectele intervenției umane asupra ecosistemului Deltei. Ce ai învățat tu, ca om, nu doar ca scenaristă, despre relația dintre oameni și natură, lucrând la acest proiect?

Noi, oamenii suntem o specie tare frumoasă și cu o evoluție remarcabilă. Însă, din păcate, putem fi și foarte distructivi.

Multe dintre activitățile noastre aduc modificări și lasă urme adânci habitatelor de tot felul, ceea ce afectează viața sălbatică și îi perturbă ciclurile, populațiile și dezvoltarea. Din fericire avem în jurul nostru oameni care studiază efectele pe care le avem asupra naturii și organizații care derulează proiecte ample de conservare și de renaturare.

Rolul nostru și al filmelor documentare pe care le producem este să aducem natura mai aproape de sufletul oamenilor, să ajutăm la o mai bună înțelegere a ei, pentru că atunci când începem să înțelegem, începem să prețuim și să protejăm.  

Proiectul „Delta Sălbatică” a durat mult mai mult decât v-ați imaginat inițial. Ce te-a ajutat cel mai mult să continui?

Au fost momente în care ițele poveștilor păreau așa de încurcate, încât cu greu ne puteam gândi la momentul în care vom încheia în sfârșit scenariul și filmul. Dar cred că cel mai important lucru, pe tot parcursul proiectului, dar mai ales în aceste momente mai dificile, este încrederea pe care o ai în oamenii cu care lucrezi la proiect, faptul că fiecare știe ce are de făcut, că tragem toți spre același scop comun și că ne putem baza unii pe alții. 

Dincolo de scris, ce te leagă personal de natură? Ai un loc, un obicei sau un ritual prin care te reconectezi cu ea, departe de presiunea unui proiect de film?

Mă simt bine în orice colț de natură, fie că sunt pe malul unui lac sau râu, fie că sunt într-o pădure sau pe un deal sau munte. Nu am nimic de bifat, nu am anumite altitudini de atins, orice potecă îmi bucură pașii, orice pădure mă relaxează și mă conectează mai profund cu ce e în exteriorul și în interiorul meu. Așa a fost de când mă știu. Natura nu are întrebări, dileme, angoase, ea pur și simplu există, știe și face.

Cum reușești să separi cercetarea riguroasă, aproape științifică, de partea emoțională a scrisului, mai ales când lucrezi ani la rând pe același subiect?

Atunci când fac partea de documentare pentru a afla informații și explicații despre anumite comportamente, specii, habitate, este implicată foarte mult latura științifică, logică și riguroasă a lucrurilor. Sunt ca un detectiv în căutarea adevărului. Citesc studii și articole de specialitate și încerc tot timpul să găsesc firul logic și științific al lucrurilor. Informațiile pe care le aflu le aplicăm apoi imaginilor filmate de colegii mei în teren, unde totul capătă foarte multă viață, culoare, emoție. Nu mai este doar un pui de lebădă, ci este acel pui de lebădă pe care îl vezi în fața ochilor, pufos și adorabil, care imită comportamentul părinților în încercarea lui timidă dar clară de a se pregăti de viață. Și acolo intervine multă emoție în text, pentru că ți-o oferă cu generozitate chiar realitatea surprinsă în teren. 

Ai vreo pasiune sau activitate complet diferită de scris și cercetare care te ajută să te „resetezi” între proiecte lungi ca acesta?

Da, îmi place foarte mult să călătoresc, să descopăr locuri noi, să mă minunez, simt că mă întorc regenerată din aceste experiențe. Și îmi place mult să înot, îmi dă coerență și forță. 

Dacă ai defini, în câteva cuvinte, ce înseamnă pentru tine să fii scenaristă într-un domeniu atât de specific precum documentarul de natură, cum ai descrie asta unei tinere care vrea să-ți urmeze pașii?

Aș spune că este nevoie de foarte multă răbdare și de tot atât de multă curiozitate pentru tot ce ne oferă natura, de la cel mai mic personaj al său, până la cel mai impunător. La asta se adaugă răbdarea de care ai nevoie pentru procesul de transformare prin care trece un astfel de proiect, de la o etapă la alta, răbdarea față de tine atunci când poate lucrurile nu curg chiar așa de lin cum ți-ai dori. Cred că răbdarea este cuvântul și starea de bază când vine vorba de un proiect de o asemenea amploare.

După acest proiect, ce fel de poveste ai vrea să scrii mai departe?

Mi-ar plăcea foarte mult să scriu scenariul pentru un film despre viața sălbatică din zonele urbane, acele viețuitoare mai mult sau mai puțin văzute, care reușesc cumva să trăiască printre noi, să se adapteze la zgomotul, poluarea și agitația din orașe, ba chiar mai mult, să prospere în acest mediu. 

Cel mai amplu proiect documentar românesc dedicat Deltei Dunării, filmul „Delta Sălbatică”, regizat de Dan Dinu, intră în cinematografe din 23 octombrie.