Sofie Boons, Designer de Bijuterii: „Cred că bijuteria e o oglindă a societății care o produce”

Ce se întâmplă atunci când rigoarea laboratorului de chimie întâlnește sensibilitatea designului de bijuterie? Pentru cercetătoarea și artista Sofie Boons, răspunsul se află la granița dintre știință, sustenabilitate și meșteșug. Cunoscută în lumea artei contemporane drept The Alchemical Jeweller, Sofie sfidează dogmele clasice ale mineritului tradițional și demonstrează că nestematele nu trebuie neapărat smulse din pământ pentru a purta o valoare autentică.

Prin tehnici inovatoare precum creșterea cristalelor in-situ (direct pe structuri metalice) și recuperarea deșeurilor din lentile de safir sau fragmente industriale de diamant (urban mining), artista transformă imperfecțiunea într-un manifest ecologic și estetic. Prezentă la Romanian Jewelry Week în cadrul secțiunii Growing Gems, Sofie Boons ne invită într-o călătorie fascinantă despre rescrierea noțiunii de raritate, dialogul dintre materie și creator și curajul de a transforma laboratorul într-un spațiu de pură poezie vizuală.

Să intri într-un teritoriu neexplorat, la intersecția dintre design și chimia de laborator, două spații tradițional rigide, cere mult curaj. Cum au arătat începuturile tale ca artist și cercetător? Cu ce prejudecăți sau bariere te-ai confruntat la start?

Nu am pornit niciodată cu un plan clar de a deveni „artistă” și apoi, separat, „om de știință”. Aceste etichete sunt ordonate într-un mod în care parcursul meu real nu a fost niciodată; munca pur și simplu le-a cerut pe amândouă de la mine, o disciplină trăgându-mă spre cealaltă până când granița dintre ele a încetat să mai însemne mare lucru.

Cred că totul a început cu mirosul. Mai întâi, mirosul atelierului de bijuterie de la Royal Academy of Arts. Prima dată când am pășit în departamentul de bijuterie de acolo, mirosul, sunetul… ceva din mine a recunoscut atelierul de bijuterie înainte să aleg în mod conștient designul de bijuterie ca profesie. Sensibilitatea mea olfactivă nu a apărut de nicăieri: am crescut în preajma măcelăriei tatălui meu, bucătar de meserie, care m-a învățat să miros totul. Acel instinct m-a urmat în studio. Eram la fel de interesată de cum miroseau metalele ca de felul în care arătau, iar în clipa în care începi să vorbești despre arome și rețete, ai trecut deja în teritoriul chimiei. Cred că de acolo a pornit totul.

Mai târziu, un eveniment de tip „speed dating” între artiști și oameni de știință de la RCA și Imperial College a dus la o colecție care integra nanoparticule de aur. Fiecare colaborare m-a învățat cum sunt abordate materialele în diverse domenii, ce vocabular se folosește. Erau o cale de acces, iar multă vreme mi-am spus că aceasta era singura modalitate legitimă de a proceda, pentru că eu, cu siguranță, nu eram un om de știință.

Apoi, pentru cercetarea mea doctorală, m-am concentrat pe creșterea cristalelor, iar colaborările pe care mă sprijinisem mereu au devenit mai greu de susținut. Pandemia sau distanța dintre mine și colaboratori a făcut ca timpul petrecut în laboratoarele lor să fie aproape imposibil. Iar când am propus ideile pe care voiam cu adevărat să le explorez, să lucrez chiar cu procesul de creștere a cristalului, nu să primesc materiale finite de la altcineva, m-am lovit de o oarecare rezistență: explicații politicoase despre motivul pentru care acest lucru nu era tocmai posibil. Aceasta a devenit scânteia care m-a determinat să schimb disciplinele și să încerc chimia pe cont propriu.

Așa că am învățat singură. Nu din manuale, ci la masa din bucătărie, cu borcane cu alaun, zahăr, sare și apă, urmărind evaporarea cum își face treaba, reînvățând prin practică directă un proces pe care umanitatea îl stăpânește încă din anii 1900. Odată ce am înțeles chimia de bază, am transferat tot ce învățasem singură în doctoratul de la UWE Bristol, susținută de o echipă extraordinară de la Centre for Print Research, printre care David Huson și Adrian Geisow. Unde ritmul colaborării instituționale părea prea lent pentru intervalul scurt și presant al unui doctorat, am început să testez lucrurile de una singură, folosind un cuptor de ceramică ce se întâmpla să fie programabil. S-a dovedit că procesul de creștere a cristalelor, în ciuda faimei sale de a fi de o complexitate intimidantă, devine incredibil de accesibil meșteșugului și explorării creative odată ce îi stăpânești mecanismul.

Acolo a existat, de fapt, prejudecata: în convingerea că un bijutier creează piese, dar nu înțelege din ce anume le creează. Sper că le-am dovedit colaboratorilor mei contrariul. Oricine poate înțelege chimia dacă este dispus să o facă. Iar bijutierii, creatorii, nu doar chimiștii în halate albe, au contribuții reale de adus acestui domeniu.

Te autointitulezi adesea „The Alchemical Jeweller”. Cum se întâlnesc în practica ta rigoarea științifică a laboratorului cu sensibilitatea artistică a designului de bijuterie?

Numele a apărut din necesitate, de fapt, înainte de a căpăta un sens mai profund. La Royal College of Art, în timpul masteratului, munca mea era deja destul de conceptuală și atât de dispersată pe diverse materiale încât nu se coagula niciodată într-o singură semnătură vizuală recognoscibilă (deși cred că există un fir roșu care le leagă pe toate, dacă privești cu atenție). Mentorul meu mi-a cerut să găsesc un titlu care să poată ține laolaltă toată această diversitate. M-am uitat pe raftul meu de cărți: alchimia pietrelor prețioase, alchimia aurului, alchimia parfumului. The Alchemical Jeweller. Pur și simplu s-a potrivit.

Abia mai târziu, aprofundând istoria alchimiei, am realizat cât de mult îmi oferise acest titlu, mai mult decât înțelesesem pe moment. Laboratoarele alchimice au fost, în sens real, noduri de întâlnire pentru diverse discipline. În locuri precum Țările de Jos, bijutierii și prelucrătorii de metale lucrau în strânsă vecinătate cu primii chimiști. Granița dintre domenii pur și simplu nu se rigidizase încă. Alchimiștii poartă o reputație ușor îndoielnică astăzi, fiind portretizați drept bărbați obsedați de crearea aurului, o căutare nuanțată cu o tentă de înșelăciune, ceea ce mi se pare fascinant, având în vedere cât de fidel reflectă această percepție suspiciunea îndreptată și astăzi împotriva pietrelor crescute în laborator. Însă ceea ce definea cu adevărat practica lor era fuziunea dintre lectură, teorie și experimentul practic; ipoteza și actul creării evoluau concomitent, nu secvențial. Aceasta este, pentru mine, descrierea exactă a felului în care lucrez.

Cât despre rigoare, mai exact: genul de rigoare științifică cerut în laboratoarele de astăzi poate deveni cu adevărat limitativ pentru un artist. Noi privim eșecul diferit.

Artiștii sunt mult mai deschiși să încerce pur și simplu ceva, chiar și atunci când pare improbabil să funcționeze pe hârtie, și avem tendința de a prețui un experiment eșuat la fel de mult ca pe unul reușit, uneori chiar mai mult, datorită revelațiilor pe care le aduce.

Unii oameni de știință lucrează și ei astfel, dar nu este norma, iar cerința de reproductibilitate deplină, de a nu merge mai departe până nu poți explica exact ce s-a întâmplat, este punctul în care libertatea artistică oferă ceva ce știința adesea nu poate. Îți permite să avansezi rapid: să testezi înainte ca ipoteza să fie pe deplin demonstrată teoretic, găsind o bucurie reală în lucrurile care nu ies cum te așteptai.

Așadar, deși îmi propun să lucrez transdisciplinar, aplicând atât metode științifice, cât și artistice, singura capcană pe care o evit activ este rigoarea inutilă. Nu totul trebuie explicat. Există magie în a experimenta, iar documentarea fiecărei variabile la standardele științifice mi-ar răpi prea mult timp și prea multă libertate. Abordarea artistică a științei înseamnă, pentru mine, libertatea de a-ți urma interesele și intuiția, nu un protocol prestabilit. Și este vorba, desigur, și despre estetică. Alchimiștii își doreau să creeze lucruri frumoase. Oricât de dedicată aș fi sustenabilității, proceselor care sprijină producția localizată și responsabilă, îmi pasă enorm de obiectul manufacturat în sine: piesa bine lucrată, piesa rezolvată estetic, conceptul puternic adus în forma materială pe care o merită cu adevărat. Poate că acolo aleg să aplic rigoarea.

Bijuteria a fost mereu asociată cu raritatea și mineritul tradițional. Ce te-a determinat să rescrii aceste reguli și să explorezi cristalele crescute în laborator (man-made / lab-grown crystals)?

Totul a pornit de la o întâlnire întâmplătoare din timpul unui proiect pe care l-am inițiat și pentru care am obținut finanțare Erasmus, reunind trei instituții: Alchimia, Universitatea de Științe Aplicate din Trier și British Academy of Jewellery, unde reprezentam BAJ. Ca parte a acelui proiect, în 2017, am vizitat o fabrică de creștere a cristalelor din Germania, o vizită organizată de Julia Wild. Acea singură vizită a schimbat totul.

Compania nu cultiva deloc cristale pentru bijuterii; cristalele lor erau destinate laserelor și aplicațiilor industriale. Am stat acolo ținând în mână un cristal uriaș și am realizat cât de puține lucruri înțelegeam, de fapt, despre modul în care cresc cristalele. Ceea ce m-a tulburat și mai tare a fost să recunosc că, în calitate de educator în domeniul bijuteriei, repetasem inconștient o narațiune pe care nu o pusesem niciodată la îndoială: descriind materialele create în laborator drept false, inferioare pietrelor extrase din pământ, pur și simplu pentru că acesta era limbajul pe care mi-l transmisese industria. Aflându-mă în acea fabrică, cu interesul meu deja format pentru materiale și pentru dizolvarea granițelor disciplinare, țin minte că m-am gândit: dacă putem crește cristale în acest mod, vreau neapărat să încerc.

Au fost necesari încă câțiva ani înainte să pot cerceta fenomenul în profunzime, prin intermediul doctoratului meu la Centre for Print Research. Odată ce am început să sap în istorie, vizitând o arhivă din Idar-Oberstein, citind texte gemologice vechi, a ieșit la iveală o imagine mult mai amplă. Creșterea cristalelor a devenit viabilă comercial la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Controlată de chimiști și oameni de știință, a existat intenția de a recrea ceea ce produce natura, pentru a furniza apoi materia primă către bijutieri. Creatorii de bijuterii abia dacă au fost implicați în modelarea tehnologiei, iar poziția generală a industriei, așa cum reiese din literatura timpurie, a fost aceea de a proteja valoarea pietrelor naturale extrase, o valoare construită pe conceptul de raritate, chiar dacă știm că această raritate, în special în cazul diamantelor, a fost mult timp controlată artificial. Unele dintre primele tratate de gemologie descriu tehnicile de cultivare a cristalelor folosind un limbaj aproape militar. Fals. Imitație. Un întreg vocabular și un set de așteptări pe care bijutieri ca mine le-au absorbit fără măcar să conștientizeze.

Nu-mi place să descopăr că am fost modelată de o narațiune cu care nu am fost niciodată de acord în mod conștient. Iar odată ce am început să reflectez serios la sustenabilitate și la cât de puțină putere de decizie dețin creatorii de bijuterii în această conversație, acel disconfort s-a ascuțit într-o nevoie mult mai urgentă. În prezent, opțiunile sunt destul de limitate și problematice. Poți cumpăra o piatră creată în laborator, aproape sigur produsă în străinătate, crescută de la zero cu un consum uriaș de energie electrică, în condiții de muncă rareori transparente, și standardizată pentru a imita cât mai fidel varianta extrasă din natură, în loc să propună ceva cu adevărat nou. Sau poți cumpăra o piatră naturală minată, știind că aproximativ 80% din pietrele prețioase colorate sunt încă extrase de mineri artizanali folosind unelte rudimentare, adesea în condiții periculoase. Niciuna dintre aceste variante nu este o opțiune grozavă.

Ceea ce mă entuziasmează cu adevărat este posibilitatea de a crește cristale din deșeuri reciclate: pietre ciobite, lentile de safir recuperate din camerele telefoanelor mobile, materiale care există deja și care altfel ar fi aruncate.

Când bijutierii vor putea cultiva cristale direct din acest flux de deșeuri, vom dobândi, în sfârșit, autonomie: control asupra condițiilor în care creștem materialul, producând doar ceea ce avem nevoie, când avem nevoie și unde avem nevoie, având libertatea de a fi cu adevărat creativi cu tehnica în sine. Asta înseamnă pentru mine să provoci raritatea și mineritul tradițional. Nu să urmărești o imitație, nu să reproduci o copie a ceva ce natura face deja mai bine, ci să tratezi creșterea cristalelor ca pe o tehnologie de sine stătătoare, capabilă să ofere soluții creative și manufacturate pe care nici mineritul, nici producția convențională de laborator nu le pot oferi în prezent.

Una dintre cele mai spectaculoase inovații ale tale este creșterea rubinelor și a safirelor direct în și pe suprafața structurilor metalice (in-situ), lăsând timpul, mediul și comportamentul chimic al materialelor să contribuie la forma finală a piesei. Cum arată o zi în laboratorul tău?

Cele mai palpitante zile arată cam așa: colega mea de cercetare, Milly Hardy, și cu mine planificăm un experiment împreună și îl pregătim, alegem metalul, compușii chimici, condițiile pe care vrem să le testăm. Apoi urmează așteptarea; ciclurile de creștere durează de regulă între 5 și 50 de ore și există o anticipare reală în acel interval. Când ciclul se încheie, recoltăm, curățăm și analizăm ce s-a întâmplat. Acel moment, când intri în spațiu și descoperi ce a generat creșterea cristalului, este cu adevărat cea mai electrizantă parte a muncii.

Dar nu așa arată majoritatea zilelor și cred că este important să fim sinceri în această privință. Restul timpului, și este foarte mult, este dedicat unor lucruri care nu au nicio legătură cu creșterea cristalelor: redactarea cererilor de finanțare, scrierea de rapoarte, documentarea metodică a proceselor, comunicarea cu instituțiile și partenerii. Faptul că lucrez într-un context academic, non-comercial, îmi oferă libertatea de a nu fi nevoită să produc lucruri doar pentru a le vinde, ceea ce contează enorm pentru modul în care pot experimenta. Însă această libertate vine cu propriul preț. Metalele prețioase nu sunt ieftine, platina cu atât mai puțin, iar cercetarea în zona meșteșugului, în climatul actual de finanțare, este cronic subevaluată comparativ cu alte discipline. Așa că o mare parte din ceea ce îmi ocupă zilele este munca lipsită de strălucire de a încerca să asigur resursele care fac posibile zilele acelea palpitante; iar provocarea acestui dezechilibru în modul în care sunt valorizate meșteșugul și inovația creativă este o luptă pe care mi-o asum deliberat, nu doar o simplă frustrare pe care încerc să o ocolesc.

De asemenea, îmi desfășor cercetarea la Centre for Print Research (University of the West of England) și recunosc că am rezerve față de cuvântul „laborator” în sine. Există o infrastructură științifică reală acolo, nișe chimice, instrumente pentru măsurarea și depozitarea în siguranță a substanțelor, tot ce ai nevoie pentru a rula ceva ce poate fi clasificat drept experiment de chimie. Însă bancul meu de bijuterie se află în imediata apropiere a acelor echipamente, înconjurat de artiști și creatori care traversează la rândul lor granițele disciplinare și folosesc aceleași echipamente în moduri artistice, exploratorii. Așa că privesc spațiul mai puțin ca pe un laborator și mai mult ca pe un atelier hibrid, iar proximitatea dintre locul unde cresc cristalele și cel în care creez efectiv bijuteria este unul dintre marile avantaje ale muncii mele acolo.

Bijuteria clasică presupune un control milimetric asupra fiecărei fațete. În cazul tău, cât la sută din rezultatul final este calculat de tine și cât reprezintă imprevizibilul reacției din laborator?

Este foarte greu de cuantificat printr-un procent, și cred că tocmai acesta este punctul central.

Formarea mea ca bijutier m-a învățat să fiu un actor care intervine asupra materiei inerte: tu decizi unghiul, tu tai fațeta, materialul execută ceea ce mâna și uneltele tale îi dictează, cel puțin într-o foarte mare măsură.

Creșterea cristalelor prin evaporare nu se pretează neapărat acestei abordări, și mi-a luat ceva timp să nu-mi mai doresc acest lucru de la ea.

Un cristal nu este viu în sensul convențional, dar crește și își urmează propriile legi, dictate de chimie și de natură. Pornind de la conceptul de realism agential formulat de Karen Barad, privesc actul creației, în acest context, ca pe un proces intra-activ: intențiile mele, uneltele mele și materialul însuși co-constituie rezultatul final. Nu modelez o materie pasivă. Sunt un participant integrat într-o ecologie dinamică a comportamentului și a timpului cristalului. Plantez o sămânță, ghidez creșterea și recoltez ceea ce iese din această împletire între ceea ce știu, condițiile pe care le setez și ceea ce afirmă materialul însuși. Când cristalele cresc in-situ în interiorul sau în jurul unei structuri metalice, ele formează fațete orientate natural și nucleații spontane care se așază în limitele granulare ale metalului; în acel moment, atât metalul, cât și mineralul își afirmă vizibil propria istorie, propria traiectorie. Niciunul dintre ele nu mi se supune orbește.

Așadar, da, există o planificare reală și merg destul de departe cu ea: plasarea seminței, temperatura, timpul, chimia specifică a fiecărui lot. Sunt, de asemenea, un șlefuitor de fațete calificat, așa că dacă aș vrea ca fiecare piatră să fie tăiată la o formă standardizată, optimizată, aș putea face asta în post-producție, la fel cum ar fi tăiată o piatră naturală. Dar, din ce în ce mai mult, nu acolo se află interesul pentru mine. Minimizarea pierderilor de lumină printr-o tăietură perfect simetrică îmi menține atenția doar până la un punct. Ceea ce mă entuziasmează cu adevărat este să cresc cristale în și în jurul structurilor existente, să generez incluziuni personalizate, să dezvolt culoare peste culoare, preluând controlul asupra unui proces prin colaborare cu el, nu prin dominarea lui.

Există și un alt nivel aici. Deoarece cresc cristale din deșeuri, din materiale provenite din minerit urban, pietre ciobite, lentile de camere foto, adică materie cu o viață anterioară, trebuie să răspund la ceea ce materialul este deja și a fost. Unii ar putea vedea asta ca pe o limitare. Eu o văd ca pe o temă de creație extrem de fertilă. Nu este realist, într-un viitor sustenabil, să ne așteptăm la o rezervă nesfârșită de material virgin care așteaptă să fie modelat în ceva perfect.

Prefer să mă întreb unde se află frumusețea în neașteptat, în neregulat, în rezultatul unic pe care doar această sămânță anume, acest metal specific și acest set de condiții l-ar fi putut produce.

Pot planifica mediul. Nu pot și nici nu vreau să planific rezultatul în totalitate. Să sădesc sămânța și să descopăr ce se naște din ea este partea pe care am ajuns să o prețuiesc cel mai mult.

De la aparițiile pe BBC News și până la statutul de Visiting Research Fellow la Royal College of Art și prezența pieselor tale în mari colecții internaționale, munca ta se bucură de o recunoaștere remarcabilă. Cum se simte, din interior, această validare a unei direcții atât de neconvenționale și curajoase?

Sincer, de multe ori nici mie nu-mi vine să cred. Un doctorat înseamnă patru ani de muncă intensă, adesea destul de solitară; colaborezi, dar există un nucleu de izolare în tot acest parcurs, ore întregi de testare, eșec și reluare a încercărilor, fără garanția că totul va duce undeva. Așa că orice validare venită ulterior, fie că este vorba despre un reportaj pe BBC sau despre o piesă care intră într-o colecție muzeală, oferă o senzație extraordinară.

Dar nu aș fi complet sinceră dacă m-aș opri aici, deoarece pietrele prețioase create în laborator rămân un subiect controversat, iar o vizibilitate mai mare a adus odată cu ea și provocări mai mari pentru munca mea. Această reticență, moștenită în mare parte din suspiciunea generală pe care industria bijuteriei a manifestat-o dintotdeauna față de materialele crescute în laborator, poate fi destul de dificil de gestionat. Când încerci să oferi autonomie bijutierilor și creatorilor independenți, iei implicit o parte din putere din mâinile actorilor care o dețin în prezent, iar asta nu avea cum să fie primit cu brațele deschise de toată lumea.

Ceea ce prețuiesc cel mai mult, din interior, este conectarea cu oameni care împărtășesc acest apetit pentru creativitate și pentru depășirea granițelor disciplinare, oameni care ajung la munca mea tocmai datorită acestei vizibilități crescute. Această latură este extrem de plină de satisfacții.

Nu am pornit niciodată la drum pentru recunoaștere; munca în sine a fost mereu pe primul loc. Dar nu voi pretinde că ești indiferent la recunoaștere odată ce ea apare, și am ajuns să cred că ea contează din motive care mă depășesc pe mine ca individ.

Dacă bijutierii vor avea vreodată opțiunea reală de a-și crește propriile pietre prețioase, publicul larg, oamenii care cumpără efectiv bijuterii, trebuie să înceteze să mai vadă materialul crescut ca fiind inferior sau fals, exact așa cum îl vedeam și eu inconștient la un moment dat. Iar vocile din industrie care promovează această narațiune au nevoie de un public receptiv, care să aprecieze lucrul cu materiale reciclate și să găsească o atracție autentică în unicitate, nu în uniformitate. Așa se construiește o piață și așa se deschide spațiu pentru creatorii care vor să lucreze în acest mod.

Așadar, din interior, simt că mă mișc în direcția corectă, dar recunosc că nu este întotdeauna o poziție confortabilă.

Să fii deschizător de drumuri este considerabil mai greu decât să rămâi un experimentator discret în fundal.

Însă îmi asum pe deplin să folosesc orice platformă mi se oferă pentru a construi un viitor mai bun pentru creativitate, pentru bijutieri și pentru industrie în ansamblu. Acesta este exact motivul pentru care am ales mediul academic în primul rând.

În rolul tău de profesor și mentor, ești în contact direct cu noua generație de creatori. Cum percepi energia, curiozitatea și valorile tinerilor care intră acum în această lume și care este acel sfat universal, dincolo de tehnici sau materiale, pe care ți-ai dori să-l poarte mereu cu ei?

Studenții care intră acum în domeniu pășesc într-un context cu adevărat dificil și nu cred că le facem niciun favor dacă ne prefacem că lucrurile stau altfel. Lumea în care ei absolvă se schimbă mai repede decât cea în care m-am format eu și este mai provocatoare din aproape toate punctele de vedere: economic, ecologic, etic. Ceea ce mi se pare remarcabil, totuși, este disponibilitatea cu care își asumă aceste realități. Am văzut recent o promoție de absolvenți abordând teme precum obiectificarea, mortalitatea, consumerismul, memoria, doliul, subiecte reale, grele, fără să ezite în fața lor. Au rămas ancorați în miezul problemelor, în loc să privească în altă parte, iar lucrările lor au fost cu atât mai puternice.

Sfatul meu pentru ei este să rămână treji.

Să deschidă ochii și să înțeleagă că atât de multe dintre lucrurile care ne înconjoară sistemele, ierarhiile, ipotezele despre valoare și raritate despre care vorbeam mai devreme, sunt construcții umane. Au fost create de oameni și, tocmai pentru că au fost construite, pot fi reconstruite. Creativitatea și meșteșugul nu sunt activități decorative exterioare acestui efort; cred că sunt fundamentale pentru rezolvarea problemelor pe care ni le-am creat singuri.

De asemenea, mă opun ferm modelului geniului solitar pe care o mare parte din educația artistică încă îl promovează. Îmi doresc ca studenții mei să colaboreze, să creeze punți, să reziste impulsului de a face totul singuri, pentru că nu cred că această izolare îi ajută. Bijuteria este relațională și temporală; dacă studenții o înțeleg încă de la început în acest mod, vor purta cu ei ceva mult mai durabil decât orice tehnică luată individual.

Așa că le spun mereu: construiți-vă propriul drum, nu uitați să vă pese de materiale, unii de alții, de lumea pentru care creați.

Rădăcinile solide și comunitățile reale, nu strălucirea solitară, sunt cele care susțin o practică artistică mult timp după absolvire.

La Romanian Jewelry Week faci parte din secțiunea dedicată Growing Gems Section. Ce mesaj aduce selecția de piese cu care participi la această ediție?

Ceea ce aduc la București este o selecție de lucrări care traversează perioada cercetării mele doctorale până la ceea ce creez în prezent; împreună, sper ca aceste piese să demonstreze că procesul de creștere a cristalelor își are locul în mâinile bijutierilor, nu doar în laboratoare industriale sau științifice.

Prima direcție cuprinde piesele create cu cristale recuperate prin minerit urban (urban mining). Carbon Shimmers este realizată din fragmente de diamant CVD recuperate din procese de creștere industrială, materiale tratate aici nu în ciuda originii lor reziduale, ci tocmai datorită a ceea ce dezvăluie acele origini: tipare neașteptate, aproape celeste, care folosesc reziduul tehnologiei pentru a-i evidenția frumusețea. Aceste piese preiau direct acel material abandonat ca sursă de inspirație, integrând viața sa anterioară și imperfecțiunile sale în bijuterie, în loc să șteargă povestea pornind de la o piatră virgină, perfectă.

A doua direcție este rezultatul unei colaborări cu BREVALOR: piese realizate cu primul material monocristalin fotoluminescent din lume, BRG, care mi-a permis să experimentez ceva ce găsesc fascinant — sculptarea luminii în sine, nu doar a formei. Aceste piese au două identități: una în timpul zilei și o alta complet diferită după lăsarea întunericului, ceea ce înseamnă că decizia de design nu se rezumă la materia palpabilă, ci modelează ceea ce piesa emite în spațiu.

Iar a treia direcție o reprezintă rubinele și safirele pe care le-am crescut eu însămi, in-situ, în atelierul-laborator hibrid în care lucrez — piese care poartă fațete orientate natural și nucleații spontane pe care doar acest proces particular, această colaborare intimă dintre metal și mineral, le-ar fi putut genera.

Mesajul din spatele tuturor acestor lucrări este mai degrabă o invitație decât o afirmație categorică: veniți și priviți de aproape. Aceste piese sunt mult mai spectaculoase în realitate decât în orice fotografie, pentru că atât de mult din ceea ce le face fascinante, modul în care fațetele prind lumina în funcție de felul în care a crescut cristalul, micile neregularități irepetabile unde materialul s-a impus în fața planului meu inițial, pur și simplu nu se poate traduce într-o imagine.

Mi-ar plăcea ca vizitatorii din București să stea aproape, să încerce să numere „nesupunerile”, micile devieri neplanificate ascunse în piese, și, făcând asta, să înceapă să reconsidere ce poate însemna valoarea unei nestemate dincolo de raritate și simetrie perfectă.

Această regândire a valorii, mai mult decât oricare piesă luată individual, este adevăratul sens al colecției Growing Gems pentru mine.

Cum vezi rolul unor evenimente precum ROJW în educarea publicului larg și în promovarea bijuteriei ca formă de artă conceptuală și manifest pentru sustenabilitate?

Evenimente de această natură contează mai mult decât am vrea, probabil, să recunoaștem, tocmai pentru că lumea bijuteriei poate fi o bulă veritabilă. Dacă vorbești cu destui artiști bijutieri și curatori, începi să crezi că toată lumea percepe realitatea așa cum o faci tu, că noțiuni precum capacitatea de acțiune a materialului (material agency) sunt de la sine înțelese. Nu sunt deloc așa pentru publicul larg. Iar dacă evenimente precum Romanian Jewelry Week nu creează în mod deliberat spațiu pentru ca lucrările să fie prezentate unui public nespecializat, oameni care nu au fost învățați să citească piesele așa cum o facem noi, domeniul rămâne izolat exact de acele conversații din care trebuie neapărat să facă parte.

Privesc bijuteria ca pe o oglindă a societății care o produce. Nu a fost niciodată doar un obiect autonom, static, așezat cuminte într-o vitrină; este relațională și temporală, se mișcă odată cu persoana care o poartă, poate schimba ținuta cuiva, felul în care se mișcă un dansator, modul în care cineva se raportează la o amintire sau la viitor.

Înțeleasă astfel, bijuteria are lucruri reale de spus despre consum, despre extracție, despre grijă, despre ce anume alegem să prețuim și de ce, iar acestea sunt exact întrebările care au nevoie de voce în dialogul despre sustenabilitate. Însă nimic din toate acestea nu ajunge la destinație dacă singurii oameni care interacționează cu lucrările sunt cei care vorbesc deja jargonul intern al breslei.

Evenimentele precum ROJW poartă o responsabilitate reală, dar și oportunitatea de a poziționa bijuteria ca artă conceptuală, cu propriile sale metode legitime de gândire și creație, nu ca pe o decorațiune izolată de marile frământări culturale, ci ca pe o disciplină profund împletită cu ele. Acest lucru trebuie comunicat cu mare atenție: nu simplificat excesiv, ci tradus cu generozitate, astfel încât un vizitator fără nicio pregătire în domeniu să poată sta în fața unei piese și să simtă întrebarea pe care aceasta o ridică. Spargerea acestei izolări, conectarea bijuteriei cu lumea largă în loc de menținerea ei într-o bulă închisă reprezintă tocmai depășirea barierelor disciplinare pe care am căutat să o practic în toată munca mea. Să văd un eveniment construit în jurul acestei misiuni, la o asemenea scară, este ceva ce mă bucură profund.

Ce speri să simtă sau să descopere un vizitator care se oprește în fața lucrărilor tale la București?

Mi-aș dori, mai presus de orice, ca privitorul pur și simplu să încetinească ritmul în fața lucrărilor. Să nu ofere o privire grăbită urmată de un verdict rapid, ci o pauză suficient de lungă pentru a observa detaliile mici, irepetabile: o fațetă care a prins lumina într-un mod pe care nicio tăietură umană nu l-ar fi putut calcula, o iregularitate care trădează faptul că materialul a avut propriul cuvânt de spus în forma finală.

Ce sper cu adevărat să descopere cineva în acea pauză este o reevaluare discretă a originii valorii unei pietre prețioase. Cei mai mulți dintre noi, inclusiv eu însămi, la un moment dat, am fost învățați fără să ne dăm seama că valoarea este sinonimă cu raritatea, simetria și conformarea pietrei la așteptările convenționale. Îmi doresc ca un vizitator să stea în fața unei piese cultivate care dezvăluie o proprietate nouă, care a crescut într-un loc neașteptat sau care poartă memoria materialului care a fost cândva, și să simtă curiozitate în loc de suspiciune. Să descopere că neregularul poate fi profund frumos, nu inferior.