Mirela Zeța, actriță: „Am pariat mereu pe ideea că fiecare actor are propriul drum și că nicio mutare nu e o greșeală, ci mai degrabă un câștig, chiar și atunci când nu pare a fi”

Mirela Zeța are acea scânteie rară în privire, capabilă să reconfigureze dinamica oricărei scene într-o fracțiune de secundă: o îmbinare captivantă de autoironie strălucitoare, spirit ludic și o căldură umană ce poate trece firesc de la râsul eliberator la o vulnerabilitate profundă. 

Pornind dintr-un pariu intuitiv la UNATC, în clasa profesorului Gelu Colceag, călătoria ei artistică a fost validată pe plan internațional odată cu scurtmetrajul „O zi bună de plajă”, distins cu Ursul de Aur la Berlin. Ulterior, activarea de pe scena Teatrului de Comedie și rolurile din producțiile istorice regizate de Nae Caranfil au conturat profilul unei actrițe care a evitat consecvent încadrarea într-un singur tipar. Deși a îmbrăcat diferite măști iconice în televiziune și teatru, a păstrat întotdeauna o legătură autentică cu propria identitate, abordând fiecare rol ca pe un demers sincer de explorare a adevărului.

Acest meșteșug artistic este pus la încercare în „3 zile în septembrie”, cel mai nou lungmetraj semnat de Tudor Giurgiu. Filmul este construit în jurul unui cadru-secvență de 65 de minute și capturează atmosfera nostalgică și melancolică a stațiunii Eforie Sud la final de sezon. Rezultatul este o comedie neagră intensă, structurată în jurul secretelor de familie, al infidelităților și al crizelor identitare. Peste 3.000 de spectatori s-au lăsat cuceriți în Piața Unirii la TIFF 2026, confirmând că impactul autentic al filmului se naște din rezistența, chimia și generozitatea desăvârșită a unei distribuții feminine excepționale.

Mirela Zeța traversează astăzi o etapă în care libertatea de creație este dobândită prin rigoare și prin curajul de a explora neîncetat adevărul interior.
În acest interviu, vorbim despre mecanismele râsului, complicitatea feminină pe platoul de filmare, arta de a purta o mască fără a-și sacrifica sufletul și frumusețea asumării propriului parcurs în toate fațetele sale. 

Publicul larg te asociază foarte mult cu genul comic, însă parcursul tău în teatru și în producții recente, precum comedia neagră  „3 zile în septembrie”, demonstrează o marjă largă de joc. Cât de fluidă este granița dintre comedie și dramă în procesul tău de construcție a unui personaj?

În timpul facultății, când studiam meșteșugul acestei meserii, credeam în delimitarea precisă dintre dramă și comedie, însă mă aflam într-o oarecare eroare. Odată cu trecerea timpului, exersând pe scenă alături de colegi cu abordări extrem de diferite, mi-am dat seama că această graniță nu este o linie rigidă de demarcație, ci mai degrabă un tărâm vast, fluid, în care vulnerabilitatea umană și intensitatea pe care o aduci atunci când joci reprezintă cheia; sau, cum mai spunem noi, ele sunt măsura care definește genul în acel moment.
Mi-as permite o analogie cu un pianist care, în funcție de cât de tare apasă pe o clapă, obține un rezultat diferit: aceeași notă pe claviatură ne poate face să zâmbim sau să plângem, în funcție de nuanță și de presiune.

Ai lucrat cu regizori care au viziuni estetice foarte diferite (de la realismul nuanțat al lui Bogdan Mirică în scurtmetraje, precum „Bora Bora”, până la reconstrucția istorică a lui Nae Caranfil în „Restul e tăcere”). Cum se schimbă dinamica ta ca actriță în funcție de libertatea pe care ți-o oferă un regizor la cadru?

Cred că liberarea ți-o poți acorda atunci când știi ce să faci cu ea, când ai dobândit destulă experientă încât ai uneltele necesare pentru a crea liber într-un mediu ofertant. Îmi place să cred că am lucrat cu oameni care au avut încredere în calitățile mele profesionale, dar și umane, și care, la rândul lor, au știut când să lase loc imprevizibilului. Dinamica procesului de creație se poate schimba in orice secundă, sub influența multor factori: de la cadrul în care se desfășoară prima lectură a textului, colegii inspirați și creativi, starea regizorului, care îi influențează pe toți cei implicați în ducerea proiectului la capăt, până la lumina de afara sau absența ei. Trăiesc în acest sos creativ și extrem de bogat in arome, lăsându-mi mereu loc pentru o continuă învățare.

Ai dat viață unor personalități extrem de puternice din spațiul public românesc în perioada proiectelor de televiziune de tip satiră. Cât de greu a fost procesul de „deconectare” de acele tipologii pentru a nu lăsa amprenta lor să îți satureze rolurile din teatru?

Am avut incredibilul noroc ca, imediat după facultate, să intru în televiziune alături de doi colegi buni, cu care am petrecut în cei patru ani de facultate și cei doi de master. Încrederea pe care am dobândit-o lucrând cu ei a fost esențială pentru dinamica a ceea ce avea să devină dinamica emisiunii. Am jucat în mai bine de 600 de personaje în toți acești ani de televiziune, iar experiența m-a ajutat să evit etichetarea într-o singură tipologie de personaj. Am avut libertatea de a mă juca în fel și chip, fără să-mi epuizez dorința creativă și fără să mă simt limitată în teatru. Nu pot spune că m-am deconectat creativ, ci doar am simțit nevoia unei pauze de la satiră; mi-am dorit să abordez personaje mai complicate, cu o durată de viață un pic mai lungă pe scena: personaje de lungă întindere. Deconectarea de la televiziune a devenit, altfel, necesară pentru ceea ce îmi doream să construiesc pe termen lung în această profesie.

Într-o epocă a conținutului rapid și a consumului digital fragmentat, teatrul rămâne un spațiu al atenției prelungite. Ce anume din teatrul de astăzi consideri că mai are puterea de a funcționa ca o oglindă socială reală?

Oamenii sunt oglinda: publicul în care se reflectă  ceea ce facem pe scenă și viceversa.

Oricând și în orice context, acolo unde sunt semenii noștri, ne putem recunoaște multiplele fațete umane. Realitatea capătă astăzi noi valențe pe măsură ce tehnologia avansează, însă factorul uman rămâne cel adus în lumina reflectoarelor atunci când dezbatem idei în teatru. Poveștile nu pot fi comprimate decât dacă reducem drastic realitatea și le numim simple hapuri pentru buna dispoziție.

Dacă te-ai privi din exterior, ca un observator detașat, care consideri că a fost cel mai curajos pariu profesional pe care l-ai făcut cu tine însăți și cum ți-a redefinit el parcursul?

Cel mai curajos pariu a fost să dau examen la facultate având în vedere că pregătirea mea a fost una superficială. Am învățat singură, acasă, poezii, povestiri și monoloage, fără îndrumarea unui specialist; se pare însă că, dincolo de pregătire, rămâne clipa prezentă a inspirației. Profesorii mei au avut intuiția de a crede în mine pentru o secundă atunci când m-au admis. Un alt pariu a fost televiziunea, mai ales că absolvisem cu un examen departe de comedie: „Cu ușile închise” de Jean-Paul Sartre, un text centrat pe ideea că „Iadul este în ceilalți”. Nu-mi imaginasem că voi aborda satira imediat după facultate. La fel de curajoasă a fost decizia de a părăsi acel context pentru a mă dedica teatrului. Am pariat mereu pe ideea că fiecare actor are propriul drum și că nicio mutare nu e o greșeală, ci mai degrabă un câștig, chiar și atunci când nu pare a fi.

În satira de moravuri sau în parodie, linia dintre un personaj convingător și o simplă caricatură este extrem de fină. Care este filtrul tău interior pentru a te asigura că un personaj parodiat își păstrează esența umană și nu devine doar o mască?

Mi-a plăcut mult să lucrez cu masca. În facultate, primul curs de Commedia dell’Arte a fost cu Sanda Manu: o figură emblematică a teatrului românesc. Atunci am simțit cât de liber poți fi în joc atunci când porți o mască pe față. Mai târziu, am perfecționat lucrul acesta prin diferitele măști ale personajelor din televiziune, dar fără să uit vreo clipă că în spatele lor rămân doar eu, omul. O mască nu poate exista fără o trăire care să o susțină. Acel ceva trăiește și vibrează la unison cu interfața pusă și transcende orice barieră. Esența umană nu poate fi limitată decât aparent, oricât de mult ne-am strădui să o ascundem.

Filtrul meu rămâne bunul-simț: atât al omului, cât și al măștilor pe care le îmbracă. 

Cum simți că s-a transformat scenaristica de film și televiziune din România de la debutul tău și până astăzi? Găsești în textele contemporane acea complexitate pe care o cauți pentru rolurile tale?

Textele contemporane abordează teme diverse, care poate acum câțiva ani nu se aflau în prim plan: probleme de identitate, izolare și anxietate socială. Un scenariu bun păstrează o structură solidă și un dialog autentic atunci când tratăm astfel de subiecte, iar interesul pentru o poveste valoroasă nu va dispărea niciodată. Personajele feminine din cinematografia actuală sunt uneori trecute cu vederea, dar chiar și așa, prin simpla lor prezență, nasc o suma de întrebări. Poți descoperi complexitate în orice lucru existent dacă manifești o curiozitate reală: să te pui, ca actor, în condiția de a căuta cu fiecare ocazie o fărâmă de adevăr. Îmi place să regăsesc această căutare în filmele românești de azi.

Cum gestionezi, în acest punct al carierei tale, echilibrul dintre teatrul de stat, zona producțiilor independente și filmul de lungmetraj? Unde simți că ai cea mai mare libertate de exprimare în acest moment?

În acest moment mă simt mai liberă ca oricând. Poate e și vârsta de vină, poate m-am săturat de constrângeri. Cred că m-am cenzurat îndelungat în aceasta meserie, poate dintr-un bun-simț prost înțeles. Pe scena mă simt liberă  tocmai în constrângere; fie că joc într-un teatru de stat, într-unul independent, sau mă aflu pe un platou de filmare. Este începutul libertății mele creative și mă bucur că am ajuns să simt asta. Mă simt pregătită să eșuez pentru a putea merge mai departe cu ceva valoros în desagă. Iar aceasta este o formă de eliberare pe care mi-am acordat-o greu în toți acești ani.

Unul dintre cele mai noi proiecte ale tale, „3 zile în septembrie” se remarcă prin acest pariu tehnic uriaș: un cadru-secvență continuu de 65 de minute, în timp real. Pentru un actor de teatru, continuitatea e firească, dar în film e o raritate. Cum s-a simțit această presiune pe platoul din Eforie Sud, știind că o singură eroare din partea oricui putea anula munca întregii nopți?

Am simțit o responsabilitate față de întreaga echipă, dar nu aș numi-o presiune; exercițiul dobândit de-a lungul timpului pe scenă și-a spus cuvântul. Simți, într-adevăr, adrenalina aceea  care apare când știi că trebuie sa performezi bine. La filmul „3 zile în septembrie” a fost o muncă susținută de profesioniști și o încredere pe care Tudor Giurgiu mi-a acordat-o. Am apreciat enorm acest lucru, precum și atmosfera creată de la început: toți împreună, dedicați filmului. 

Distribuția filmului reunește nume puternice: Adela Popescu, Mirela Zeța, Emilia Popescu. Cum a fost dinamica dintre voi pe platou?

Colegele mele din film sunt actrițe și femei extraordinare, pe care le apreciez și le respect. Am împărtășit frumos această perioadă de lucru, fără să fi existat vreun conflict sau vreo urmă de tensiune; un lucru rar, pe care îl voi păstra în suflet mult timp.

Atunci când au un scop comun, femeile sunt extrem de dedicate și generoase.

Am simțit din plin acest lucru alături de ele, așa că dinamica a fost deopotrivă constructivă și distractivă.

„3 zile în septembrie” a fost filmul cu cel mai mare nr de spectatori la TIFF. Având în vedere că filmul este un amestec de tensiune dramatică, alertă și comedie neagră, cum a fost să simți reacțiile celor peste 3.000 de oameni în timp real? Ai descoperit momente în film unde publicul a râs sau a reacționat diferit față de cum vă așteptați voi în timpul filmărilor?

Trei mii de oameni care se uită la rezultatul muncii tale…wow. Am văzut prima data filmul pe ecran în februarie, la Festivalul Internațional de Film de la Rotterdam, unde a avut premiera internațională, fără așteptări legate de reacția publicul. Deși printre spectatori se numărau și câțiva români, majoritatea publicului din sală era formată din olandezi, motiv pentru care eram extrem de curioasă să observ momentele care le stârnesc reacțiile. Cum înțeleg și percep ei filmul? În Piața Unirii din Cluj, însă, erau “oamenii mei”, iar emoțiile au fost pe măsură. Rulam îm minte un scenariu comico-propositos, de genul „sper să nu arunce cu roșii”. Glumesc, desigur, dar am trăit o situație similară într-o sală de teatru jucând în „Cântăreața cheală”; în mijlocul spectacolului, un spectator s-a ridicat brusc în picioare și a strigat: “Ăsta nu e Ionescu!” Am rămas uluită să-i vad la final pe toți în picioare, deși vremea a fost potrivnică. A fost un public clujean excepțional, cu reacții exact în punctele în care râseserăm și noi la prima lectură a textului. I-am simțit deschiși, curioși și lipsiți de prejudecăți în felul de a privi povestea filmului.

Privind rezultatul final, ce crezi că aduce proaspăt 3 zile în septembrie în peisajul cinematografiei românești actuale, dincolo de performanța tehnică evidentă a cadru-secvenței?

„3 zile în septembrie” este un film nou pe piață, cu o poveste inedită, dar pe care unii oameni au avut totuși ocazia să o trăiască. Pot mărturisi ce am simțit eu când am văzut prima data filmul: deși cunoșteam foarte bine povestea și desfășurarea evenimentelor, am fost surprinsă să descopăr lucruri pe care nu le sesizasem la filmări. Am simțit pulsul culturii noastre prin filtrul viziunii lui Tudor Giurgiu: o perspectivă plină de umor, dar și de o profundă sensibilitate și afecțiune. Universul pe care l-a prin acest film m-a trimis cu gândul la mari repere ale cinematografiei noastre, un mix între Nae Caranfil și Pintilie, purtând un adevăr situat la limita fină a teatralității. 

Cafea sau ceai?
Cafea

Vacanță la mare sau la munte?
Vacanță la mare 

Cumpărături online sau în mall?
Cumpărături la mall

Matinală sau bufniță de noapte?
Matinală mai nou

Filme în cinema sau pe canapea?
Filme peste tot 

Dulce sau sărat?
Sărat

Mesaje sau Facetime?
Mesaje

Călătorie cu mașina sau cu avionul?
Călătorie cu avionul

Snickers sau pantofi cu toc?
Pantofi cu toc, deși realitatea zice snickers 

Cafea cu lapte sau neagră?
Cafea neagră

Mic dejun dulce sau sărat?
Mic dejun sărat

Dacă ai putea lua cina cu un o persoana istorică, cine ar fi?
Churchill 

Care este o carte care ți-a schimbat total perspectiva în viață?
Alegerea – Dr. Edith Eger 

Credite Foto: Cătălin Oprițescu, Cosmin Kleiner Stoian