Caterina Pruteanu, curator RCW: „Suntem niște expoziții ambulante, doar că majoritatea nu avem curator”

Cu o formare în teatrologie, jurnalism cultural și studiul imaginii, Caterina Pruteanu lucrează în zona curatoriatului și a proiectelor culturale interdisciplinare. Este interesată de felul în care arta intră în dialog cu arhitectura, spațiul public și alte forme de expresie contemporană, dar și de mecanismele prin care imaginile și proiectele culturale devin vizibile.

Activitatea sa include proiecte curatoriale în cadrul Romanian Creative Week, precum și inițiative dedicate dezvoltării unor contexte relevante pentru artiști și public.

Parcursul tău profesional reunește domenii care se intersectează, dar care presupun și moduri diferite de a privi cultura: jurnalism cultural, studiul imaginii, curatoria și dezvoltarea unor proiecte creative. Dacă ne întoarcem la începuturi, înainte ca aceste direcții să se contureze, ce te atrăgea la lumea artei și a culturii? A existat o experiență sau o întâlnire care ți-a influențat decisiv traseul?

Cred că, înainte de artă, m-au atras oamenii care nu se potriveau foarte bine nicăieri. Și lucrurile puțin nelalocul lor. Arta era locul în care faptul că ceva era straniu, excesiv, inutil sau greu de explicat nu trebuia corectat. Ba putea fi exact motivul pentru care merita privit.

Nu am avut o revelație în fața unui tablou și nici un profesor care să-mi spună că ăsta este destinul meu. Am avut, mai degrabă, o succesiune de obsesii. Muzică, teatru, literatură, cinema. Și un soi de convingere copilărească, pe care sper să n-o pierd, că lucrurilor pe care le iubești trebuie să le dai timp adevărat, nu timpul care îți mai rămâne.

Încă funcționez așa. Dacă ceva mă obsedează suficient de mult, încep să cercetez. Uneori se transformă într-o expoziție. Alteori rămâne doar o obsesie foarte bine documentată, ceea ce, sincer, nu mi se pare deloc o formă inferioară de existență.

Ai studiat Teatrologie – Jurnalism cultural la Iași, apoi ai continuat cu programul Societate, Multimedia, Spectacol din cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii din București. Cele două experiențe presupun perspective diferite asupra modului în care cultura este produsă, interpretată și comunicată. Ce ai descoperit despre felul tău de a gândi în timpul acestor ani de formare și ce întrebări au rămas cu tine până astăzi?

Am descoperit că nu sunt foarte disciplinată în raport cu granițele dintre domenii. De fapt, am o relație destul de proastă cu disciplina în general. Îmi plac lucrurile care se contaminează, ideile care ajung unde nu le este locul și oamenii care citesc ce nu le folosește la nimic.

Teatrologia m-a învățat să mă uit în spatele spectacolului, ceea ce poate strica puțin plăcerea, dar o înlocuiește cu alta. Studiul imaginii, să nu am prea multă încredere în ceea ce se oferă privirii fără rezistență. Am rămas cu reflexul acesta: când ceva mi se prezintă drept evident, devin puțin nepoliticoasă intelectual și întreb „de ce?”.

Iar întrebarea care mă urmărește este una despre putere: cine dă sens lucrurilor și, mai ales, cine are suficientă autoritate încât să-l facă să pară adevăr. Artistul, curatorul, instituția, publicul? Mai nou, algoritmul. Ar fi destul de vulgar ca răspunsul să fie ultimul.

Interesele tale includ teoria imaginii și antropologia culturală, două domenii care ne invită să privim dincolo de aparența lucrurilor și să observăm contextul în care acestea capătă sens. În viața de zi cu zi, există imagini, obiecte sau comportamente pe care simți că ai ajuns să le observi diferit datorită acestei formări?

Din păcate, aproape toate. Nu prea mai pot privi o imagine ca atare. Mă interesează cine a făcut-o, ce a ales să lase în afara cadrului, unde circulă, cine o privește și de ce ajunge să ne placă. Același lucru mi se întâmplă cu obiectele. Îmi plac cele care au fost atinse, purtate, poate chiar puțin chinuite. O zgârietură, o margine tocită, o urmă de folosire pot fi mai frumoase decât obiectul impecabil. Perfecțiunea are foarte puțină memorie.

Și mă fascinează micile coregrafii sociale: cum stăm la o masă, ce fotografiem într-un muzeu, ce obiecte alegem să păstrăm, cum ne construim casele, ce vrem să se vadă despre noi. Suntem niște expoziții ambulante, doar că majoritatea nu avem curator.

Jurnalismul cultural presupune să intri în contact cu idei, artiști și perspective foarte diferite, apoi să găsești o formă prin care să le faci accesibile publicului. Curatoria implică, la rândul ei, selecție, interpretare și asumarea unei perspective. Ce ai păstrat din experiența jurnalistică în felul în care construiești astăzi un proiect curatorial?

Suspiciunea față de propriile certitudini.

Jurnalismul m-a învățat să pun întrebări înainte să formulez răspunsuri. Curatoriatul poate deveni foarte ușor un exercițiu de autoritate: eu selectez, eu contextualizez, eu îți spun cum să privești. Mă interesează mai degrabă să construiesc un context suficient de puternic încât lucrările să înceapă să vorbească între ele, dar suficient de deschis încât publicul să poată intra în conversație fără manual de instrucțiuni.

Și am păstrat ceva foarte simplu: curiozitatea. Mi se pare mai sexy decât certitudinea.

Când vorbim despre un curator, ne gândim adesea la selecția lucrărilor și la conceptul unei expoziții. În practică, însă, rolul presupune și cercetare, dialog cu artiștii, decizii logistice și o relație atent construită cu publicul. Care este partea mai puțin vizibilă a muncii tale și ce crezi că se înțelege cel mai greu din acest proces?

Excel-ul. Există imaginea romantică a curatorului care citește Deleuze într-o cafenea, descoperă un artist necunoscut și apoi așază contemplativ o lucrare pe un perete alb. Realitatea conține și transporturi, asigurări, dimensiuni, pereți care nu suportă greutatea lucrării, artiști care se răzgândesc, lucrări care ajung târziu și mailuri cu subiectul „URGENT”.

Partea invizibilă este tocmai această negociere permanentă dintre idee și realitate. Îmi place, de fapt. Un concept care nu supraviețuiește contactului cu realitatea probabil nu era atât de bun.

Romanian Creative Week s-a dezvoltat într-un ecosistem care reunește foarte multe domenii creative și care aduce, în același program, artiști consacrați și generații aflate la început de drum. Din interiorul echipei, care simți că este astăzi identitatea RCW și ce crezi că îl diferențiază de un festival cultural construit în jurul unei singure discipline?

Mă interesează foarte mult ideea de permeabilitate între discipline. Cultura contemporană nu mai este produsă în sertare: un artist lucrează cu moda, un designer gândește antropologic, arhitectura devine instalație, tehnologia produce noi forme de sensibilitate. Mi s-ar părea artificial să le separăm tocmai în momentul în care ele au început să vorbească aceeași limbă.

Apoi, nevoia de ritual: de contexte care întrerup fluxul continuu al consumului și ne fac din nou atenți. Îmi place că RCW este și asta, nu doar un loc în care vezi foarte multe lucruri, ci unul în care câteva dintre ele te obligă să te oprești. Pentru mine, un festival devine interesant când nu mai este doar o succesiune de evenimente, ci produce întâlniri improbabile. O conversație de douăzeci de minute între două evenimente poate avea o posteritate mai interesantă decât evenimentul pentru care ai venit.

RCW pune un accent important pe noile generații de creatori, iar în 2026 peste 60% dintre participanți sunt artiști și creatori tineri. Din perspectiva ta, de ce au nevoie astăzi creatorii aflați la început de drum: de vizibilitate, de contexte profesionale, de mentorat, de acces la public sau de altceva ce nu se vede imediat?

Cred că avem o mare obsesie contemporană pentru vizibilitate. Să fii văzut, distribuit, indexat, urmărit. Dar vizibilitatea fără context poate deveni doar o altă formă de zgomot.

Tinerii creatori au nevoie, desigur, de bani, spații de producție, instituții și contexte profesionale. Dar au nevoie și de timp în care să nu producă nimic vandabil. De timp pentru ezitare, contradicție, eșec, plictiseală. Byung-Chul Han vorbește despre dispariția vieții contemplative într-o societate obsedată de performanță. Cred că arta are nevoie tocmai de acel timp aparent inutil.

Și mi-ar plăcea să le oferim mai puțină presiune de a deveni imediat recognoscibili, de permisiunea de a nu fi imediat „branduri”. Poate că, înainte de vizibilitate, un creator are nevoie de dreptul de a nu ști încă cine este.

Una dintre particularitățile RCW este că aduce proiectele artistice în relație cu spațiile orașului, inclusiv cu locuri care nu sunt, în mod obișnuit, asociate cu expozițiile de artă. În LUT: Hidrophoria, de exemplu, Baia Turcească a devenit parte activă din experiența expozițională, iar arhitectura locului a influențat traseul lucrărilor. Ce te interesează în această relație dintre artă și spațiu și ce poate oferi un loc neconvențional unui proiect artistic?

Nu-mi plac foarte mult spațiile care se comportă ca și cum n-ar exista, care încearcă să dispară pentru ca tu să vezi doar lucrarea. Eu sunt atrasă de opusul lor: locuri cu memorie, temperatură, miros. Locuri care ripostează puțin.

Pentru HIDROPHORIA, Baia Turcească nu putea fi doar recipientul expoziției. Era deja despre corp, apă, intimitate, ritual, abandon. Ar fi fost absurd să-i cerem să tacă. Așa că alături de colega mea, Carina Lăcătușu, am tratat arhitectura aproape ca pe o lucrare în sine. La fel ca ediția trecută, la Muzeul Metropolitan.

Îmi place când nu mai știi exact unde se termină expoziția și unde începe locul. Atunci apare ceva ce nu poți obține mutând aceleași lucrări într-o cutie albă.

Pentru ediția din 2026, RCW a adus împreună peste o mie de artiști români și internaționali, sute de evenimente și proiecte care traversează mai multe discipline. Cum se iau deciziile într-un program atât de amplu? Care este criteriul care te face să spui despre un proiect că își găsește locul în RCW?

Încerc să mă feresc de ideea că există o formulă. Sigur că există criterii profesionale: coerență, cercetare, relevanță, calitatea execuției, raportarea la context. Dar, dincolo de ele, mă interesează dacă proiectul produce o fisură în felul obișnuit de a privi. Nu neapărat ceva nou (am o anumită suspiciune față de cultul noutății),  ci mai degrabă ceva care rearanjează lucruri pe care credeam că le cunosc.

Îmi place ideea că o lucrare bună nu răspunde imediat privirii. Păstrează ceva pentru ea. Poate chiar o anumită opacitate. Trăim într-o cultură care cere ca totul să fie instantaneu lizibil, explicabil și consumabil. Or, seducția funcționează exact invers: ceva trebuie să rămână puțin inaccesibil. Probabil acela este momentul în care mă interesează cu adevărat un proiect, când refuză să se lase înțeles până la capăt.

Munca în domeniul cultural implică frecvent mai multe proiecte în paralel, termene-limită, perioade intense de pregătire și multă muncă din culise. Din exterior, vedem de obicei rezultatul final, nu și ritmul care l-a făcut posibil. Cum arată o perioadă aglomerată pentru tine și ce te ajută să îți păstrezi claritatea atunci când ai multe responsabilități simultan?

Arată ca 37 de tab-uri deschise, două orașe într-o zi și convingerea complet irațională că sigur mai încape ceva în program. Nu sunt foarte bună la ideea clasică de work-life balance. Dar am învățat să disting între lucrurile urgente și lucrurile care doar vor să pară urgente. E o diferență destul de consistentă.

Claritatea vine, paradoxal, din momente foarte neproductive: mers, citit, stat singură, o masă lungă, uneori pur și simplu privitul plictisită pe fereastră. Mintea mea rezolvă destul de multe lucruri când o las în pace.

Ce te face să spui astăzi „da” unui proiect, unei colaborări sau unei întâlniri și ce te face să spui „nu”, chiar dacă, profesional vorbind, ar putea părea o oportunitate bună?

Curiozitatea și dorința. Nu neapărat în ordinea aceasta.

Am devenit destul de rezervată față de proiectele care se prezintă singure drept „oportunități”. Dacă trebuie să-mi explic prea mult de ce ar trebui să vreau ceva, probabil nu-l vreau. Mă interesează proiectele după care simt că voi gândi puțin diferit, voi cunoaște oameni pe care nu i-aș fi cunoscut sau voi ajunge într-un teritoriu în care nu sunt complet sigură pe mine.

Iar „nu”-ul a devenit, odată cu timpul, aproape o formă de igienă intelectuală. Detest excesul de pozitivitate, această lume în care totul ne cere permanent „yes, we can”. Cred foarte mult și în eleganța refuzului. Uneori, cea mai bună întrebuințare a unei oportunități este să o refuzi.

Peste câțiva ani, ce ai vrea să poți spune despre perioada pe care o trăiești acum? Ce speri să fi construit, să fi învățat sau să fi schimbat până atunci?

Mi-ar plăcea, în primul rând, să nu trebuiască să spun foarte multe. Să existe ceva care să vorbească în locul meu. Nu am o relație foarte bună cu planurile cincinale. Am, în schimb, o încredere aproape aristocratică în ideea că totul își găsește, într-un fel, forma. Mi-ar plăcea să existe mai multă frumusețe, mai multă libertate și mai puține lucruri făcute exclusiv pentru că „trebuie”. Să fi construit contexte în care oamenii și ideile pe care le iubesc să se poată întâlni. Să-mi fi păstrat curiozitatea și un anumit drept la capriciu. 

Și, ideal, să am hârtie de scrisori cu deviza mea personală embosată discret: „Va fi cumva.” Mi se pare suficient de optimistă cât să continui și suficient de fatalistă cât să nu devină motivațională.