Anika Regeczi, contabilă și voluntară la 89 de ani:„Negrul îl las altora pentru zilele de doliu, mie-mi plac culorile”

Regeczi Anika, născută pe 3 octombrie 1937 în Cluj-Napoca, a fost cândva doar unul dintre cei 5 copii care au supraviețuit din 9 născuți într-o familie prinsă în vârtejul celui de-al Doilea Război Mondial.

De la cei 5 ani pe care-i avea când a ajuns războiul în Cluj și până la prezentul în care încă e freelancer în contabilitate, voluntară la o casă de bătrâni și sprijin pentru o prietenă vârstnică imobilizată la pat, doamna Anika ne-a purtat prin trecutul și prin prezentul celor 89 de ani deja împliniți, printr-o viață în care a învățat să rămână mereu în mișcare, prin tot ce a avut de trăit.

Astăzi aveți frumoasa vârstă de 89 de ani. Dacă ar fi să vă întoarceți în timp, care ar fi prima amintire care vă revine în minte cu privire la cum era viața atunci când aveați 30 de ani?

Aveam în jur de 30 de ani în anii ’60-’70, ani care au fost grei din cauza problemelor de sănătate. Nu am cele mai plăcute amintiri din perioada aceea, cred că în viața mea nu mi-aș mai dori să mă întorc în tinerețea de atunci. Veneam după 7 ani de stat la pat, pensionată pe caz de boală după toate operațiile pe care le-am avut la 24 de ani. Cântăream doar 39 de kg, abia puteam să duc o franzelă dintr-o parte în alta prin casă.

Ba chiar medicul voia să-mi prelungească pensionarea pe caz de boală și am refuzat, am zis că eu nu mai vreau nici pensie și nici medicament și m-am întors la muncă. Tinerețea mi-a fost dificilă, am locuit într-o bucătărie în casa unui hoștezean de pe Oașului timp de 7 ani, până am reușit eu și soțul să strângem bani ca să ne cumpărăm un apartament al nostru, în anii ’70.

Au fost ani grei, în care nu m-aș mai întoarce, dar care m-au învățat să mă gândesc mai mult la soluții decât la probleme.

La o vârstă la care, poate, mulți ar alege să se odihnească, dumneavoastră alegeți să rămâneți activă: faceți voluntariat ori de câte ori aveți ocazia și activați, în continuare, în calitate de contabil. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, munca astăzi? În ce fel simțiți că s-a schimbat relația dumneavoastră cu munca peste ani?

Ce înseamnă munca mea astăzi? O distracție! Când fac contabilitate e ca un rebus, ajut oamenii acolo unde pot. Succesiuni, cumpărături mărunte, toate problemele cu cifre care există, eu prin toate m-am băgat ca să ajut oamenii.

Vinerea mă duc să o ajut pe o prietenă imobilizată la pat, sâmbăta merg la casa de bătrâni unde ajut fie cu contabilitate, fie iau cu mine mașina de cusut dacă e nevoie. Ați putea spune că nu-s normală la cap, la vârsta mea!

Dar munca nu a fost mereu o distracție. Cum vă spuneam, am prins vremuri grele și cu multe schimbări, așa că am început munca încă din adolescență, din anii ’50, când a trebuit să mă angajez pe un contract de servitoare în ultimii ani de școală, ca să am voie să termin liceul la seral, ca tehnician alimentar.

Iar munca pentru generația mea a însemnat și să am grijă de soț, să gătesc, să mă ocup de curățenie și de treburile casei. Să-mi îngrijesc părinții când a fost nevoie, pe bătrânii soțului meu, munca a fost cu mine sub toate formele și pentru că nu puteam să stau, nu aveam stare!

Îmi place să ajut, indiferent de situație. Cu răutatea umană mi-e mai greu, cu oamenii care uită să se ajute,uită de omenie. De asta munca pentru mine a fost mereu și despre felurile în care pot să-i ajut pe ceilalți,indiferent de situație.

Contabilitatea – domeniul în care activați și astăzi în calitate de freelancer – e o meserie a cifrelor și a rigorii. Ce v-a învățat ea despre viață, dincolo de bilanțuri?

Contabilitatea te învață să nu te frămânți de eșec, ci să cauți soluții. Să te uiți la ce ai de făcut ca să rezolvi o problemă, nu să te tot blochezi în ea. 

Te învață să ai logică, să gândești, să pui ordine în fapte, în cifre. Cum vă spuneam, e fix ca un rebus, dar cu cifre. De aia îmi și place să joc sudoku pe tabletă, vă arăt că sunt prima în clasamentele online.

În viață, ca în contabilitate, totul are o logică, dacă știi cum să privești. Orice are o rezolvare, dacă știi unde să cauți. Important e să nu ne blocăm la eșec și să vedem care e calea de a ieși din fiecare situație complicată,ce date îmi trebuie să adun? Și tot contabilitatea m-a învățat și despre răbdare, mă uit altfel la toate lucrurile pe care mi le doresc și mă întreb „Anika, îți vei mai dori și mâine lucrul ăsta sau e doar de moment?”

Ați avut ocazia să trăiți viața în mai multe epoci – de la comunism la era digitală. Care a fost schimbarea la care ați simțit că v-a fost cel mai dificil să vă ajustați? Dar cea care v-a surprins în mod plăcut?

Îmi pare rău că părinții nu le mai povestesc copiilor despre război. Eu am amintiri foarte grele despre copilăria în război. A fost dificil să fim prinși între două armate, îmi amintesc cum tatăl meu ne învăța să ne învelim în cearceafuri și să ne strecurăm dinspre școala noastră de pe Coșbuc până înspre casa din Plopilor, ca să nu ne găsească soldații. Iar mama ne-a învățat să ne ascundem sub masă ca să ne protejăm.

Eu eram clasa I, iar surorile mele erau la grădiniță, și a trebuit să învățăm să ne adaptăm la tot ce a însemnat războiul – sirene, rachete, ascunziș, frică. N-aveam nici măcar mâncare, d-apăi ciocolată sau alte chestii pentru copii.

Dificile erau și vremurile în care ca tânără femeie în anii ’50 spre ’60, am vrut să fac Facultatea de Medicină, la Târgu-Mureș. Doar că am fost nevoită să renunț la facultate după ce am primit scrisoare că mama mea are probleme neurologice, iar tata nu o putea îngriji singur. Așa erau vremurile, am fost nevoită să renunț la facultate și să mă angajez, întâi la fabrica de zahăr Feleacul, iar mai apoi la fabrica de pantofi Clujana, unde am și învățat meseria de contabilă și unde aveam să-l cunosc și pe Emil, viitorul meu soț. Surpriza cea mai plăcută, prin toate epocile pe care le-am trăit, a fost soțul meu. Noi am avut o căsătorie muncită, bazată pe respect, el mereu îmi aducea tot ce-i mai bun mie și lui nu își cumpăra mai nimic. Ne prețuiam foarte mult unul pe altul, eu și Emil.

Și o altă schimbare bună despre care vreau să vă spun a fost că am putut munci după ’89. Când mi-am dat seama că pensia îmi va fi mică și îi aveam și pe socrii mei în îngrijire, am reușit în ’92 să mă angajez la o firmă de contabilitate a unei foste colege de la Clujana, nu mă așteptam să pot să mă angajez și după pensie, să lucrez acolo încă 10 ani.

Voi, tinerii, încă nu vă dați seama de libertatea pe care o avem acum, după vremurile care au fost.

Ce v-a determinat să mergeți mai departe în momentele din viață în care ați fost nevoită s-o luați de la capăt?

Nu puteam oricum să stau locului, să nu am ocupație. Eu și acum caut să am în fiecare zi un program, să știu ce fac, unde mă duc, dacă mă văd cu prietenii mei, dacă am cumpărături de făcut.

Și prin tot ce mi-a întâmplat (operații la intestine, 3 operații pe inimă, încercarea fără succes de a avea un copil care a rezultat într-o pancreatită și boală prelungită în anii ‘80), mi-am zis că totul are o logică, totul se întâmplă cu un scop și în toate pot pune, cumva, ordine.

Ordinea și timpul folosit economic m-au ajutat foarte mult să o iau de la capăt de atâtea ori. Și gândirea luată din contabilitate, că nu are sens să mă blochez în eșec, totul are o rezolvare, trebuie doar să știu unde și cum să o caut. Totdeauna caut să înțeleg de ce se întâmplă lucrurile cum se întâmplă, doar cu un singur lucru încă nu mă pot adapta: răutatea oamenilor.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fii puternică? S-a schimbat, pentru dumneavoastră, sensul acestui cuvânt de-a lungul timpului?

Depinde despre ce fel de putere vorbim. Să fii puternică înseamnă să ai o logică, să desparți ce e bine de ce nu e bine, ce e clar de ceea ce nu e clar. Și să înveți să asculți și intuiția, să ai un fel de simț. Am învățat, de-a lungul timpul, să mă ascult când simt eu că nu e bine. Intuiția mă face mai atentă la asta, la ce simt, chiar și când nu găsesc logica.

Dar să fiu puternică înseamnă și să-mi pun ghiozdanul în spate ca să-mi car cumpărăturile, pentru că eu nu pot căra cu o mână. Dar ce, să nu credeți că asta mă oprește?! Nu, doar am găsit o soluție pentru puterea de care am nevoie acum. Acum pentru mine fiecare zi e un cadou, deschid ochii și mă uit imediat la cer, văd lumina și mi-e bine. Intră bucuria în mine și mă face să fiu toată ziua bine, să nu mă mai frământ că de ce am eu boala asta. 

Să fiu puternică acum înseamnă să am în fiecare zi bucuria asta, de a fi aici și de mă folosi de corpul meu, așa cum pot, pentru ceea ce am nevoie ca să-mi trăiesc viața bine.

Dincolo de marile încercări, există și greutățile mici, de zi cu zi. Ce vă ajută în zilele în care nu e ușor: un obicei, o vorbă, un ritual?

Ordinea, calendarul, împărțirea pe zile a plăților, eu nu pot nici acum să nu am o ocupație. În fiecare zi e un cadou că eu deschid ochii și să văd cerul, așa că nu pot să nu am un program, să nu știu unde mă duc mâine, cu ce autobuz, cu ce mă îmbrac, la ce ore, ce am de făcut. Țin să ies zilnic din casă, vorbesc cu prietenii, să mă duc să rezolv tot ce am de rezolvat. Dacă am 3 plăți de făcut, mă duc în 3 zile diferite. Chiar și iarna. Am grijă să nu ies chiar la temperaturi de -10 grade, din cauza operațiilor la inimă, dar când se mai încălzește puțin am și ieșit.

Mai am și un ritual de pus la somn pe care l-am învățat dintr-o revistă ungurească. Mă culc cu gândul la tot ce-a fost frumos în ziua în care a trecut – dacă am mers undeva cu prietenii mei, dacă am ajutat pe cineva, ce culori frumoase am văzut.

Ăsta e un joc pe care învață fiecare să-l joace, poți doar în mintea ta și pe mintea ta să o antrenezi, jocul de a vedea binele și frumosul din tot ce-a trăit în ziua aia.

Așa că mă țin activă, nu iau de-a gata fiecare zi care mi-a mai fost dăruită pe Pământul acesta, că dincolo viața o fi eternă, dar aici nu este, e doar asta pe care o avem acum și merită să trăim fiecare zi pe care o primim.

Se vorbește mult despre reziliență ca despre o forță pe care o ai înăuntrul tău, dar în viața reală rareori trecem singuri prin lucrurile grele. Dumneavoastră ați trecut prin schimbări, pierderi și reînceputuri. Cine a fost lângă dumneavoastră în acele momente și ce a însemnat, concret, prezența lor?

Am avut de-a lungul vieții oameni care m-au ajutat în momente cheie.

Îmi vine în minte prietena mea din școala alimentară, Margareta Baba. Am rămas prietene din școala alimentară și până la sfârșitul vieții ei, povesteam atât de mult la telefon încât soțul ei se întorcea acasă după un spectacol întreg la teatru și tot la telefon ne găsea. Ne luam cu vorba și uitam de toate grijile.

A mai fost și verișoara mea care terminase deja facultatea în URSS și m-a ajutat și pe mine cu banii de taxă de admitere și de drum, ca să pot da la Facultatea de Medicină din Târgu-Mureș. Doar că am fost nevoită să renunț la facultate după ce am primit scrisoare că mama mea are probleme neurologice, iar tata nu o putea îngriji singur. Așa erau vremurile, am fost nevoită să întrerup facultatea și să mă angajez, ajutată de tata, la fabrica de zahăr Feleacul.

Foarte importantă era și colega mea de la Clujana, Eta, și soțul ei, domnul Rusu, care au fost alături de mine în momentele de boală grea. Nici unii dintre noi nu am avut copii, așa că ne petreceam timpul liber împreună,jucam cărți, jucam rummy, ne vizitam.

A fost mereu și Emil, soțul meu, n-a plecat niciodată de lângă mine cât mi-a fost greu. Dar e important să vă spun că și eu am fost alături de ei. Și eu îi căutam, îi sunam, le purtam de grijă. Nu merge doar ei de mine,trebuie și unii de alții.

La 30 de ani, iubirea înseamnă altceva decât la 70 sau 80. Cum s-a schimbat felul în care iubiți și felul în care înțelegeți pierderea de-a lungul vieții? Care este un lucru pe care v-ați dori să îl spuneți femeilor de 30-40 de ani despre iubire? Dar despre pierdere?

Inițial am fost logodită cu un alt băiat, aviator, care spunea că mă iubește mai mult decât ochii săi, dar care a devenit violent când mi-am dat seama că nu vreau să mă căsătoresc cu el. Multă vreme mi-a fost teamă să ies cât era întuneric, mă temeam să nu vină să se răzbune pe mine. Aia nu era iubire, așa că mai bine că a fost o pierdere!

Iubire am trăit eu și soțul meu, Emil Regeczi, dar o iubire muncită, un parteneriat clădit în ani, cu atenție, cu respect, cu grijă, cu flori și cu prăjituri. L-am cunoscut la Clujana, el s-a angajat acolo direct după armată. Era un om foarte inteligent, dar uneori și foarte arogant din cauza inteligenței. Era băiat frumos, cultivat, puteam să-l întreb orice, avea o cultură largă, citise foarte mult cât a făcut armata la Marină.

Am făcut o mică petrecere de cununie, mama a făcut un cremeș, fiecare a adus ce a putut și o perioadă apoi am trăit fiecare în casa familiei sale, ne vedeam doar la birou.

Mergeam la cinema, mergeam în parc. Eu la toată lumea doresc să aibă un soț care să fie cum a fost el. Ori prăjitură îmi aducea, ori flori. Când am făcut 50 de ani mi-a adus un coș imens, toată lumea se mira pe stradă că ce sărbătoriți așa, în anii ‘80, când o duceam toți cum o duceam.

A rămas alături de mine când m-am îmbolnăvit și m-am operat de tumora pe intestin, apoi când ne-am mutat împreună în mica bucătărie de pe Oașului, până am strâns banii să ne luăm casa noastră. Ne-am respectat,ne-am construit în timp iubirea și am învățat să ne iertăm pentru zilele mai grele.

Amândoi credeam că trebuie să știi să ierți, dar nu tot. Iar asta și iubirea construită în timp ne-au ținut împreună până la finalul zilelor lui Emil.

Care sunt lucrurile cu privire la care vă îngrijorați astăzi mai puțin decât acum 30 de ani? Dar cele la care țineți mai mult?

Acum mă bucur de fiecare zi în care mă mai trezesc și mă îngrijorez mai puțin de sănătate. Și dacă e să pățesc ceva sau să mă simt rău, știu că pot suna la Salvare și mai departe, așa a fost să fie, nu mai ține de mine.

Țin mai mult la programul din fiecare zi, dar și la cum îmi organizez banii. Când vreau să cumpăr ceva mă întreb – îmi trebuie sau nu îmi trebuie? Dacă mâine n-o să mai fie acolo, îmi va părea rău sau nu că nu l-am cumpărat? Asta mă face să-mi pun ordine în gânduri, în dorințe, să-mi antrenez în continuare răbdarea.

Multe femei, astăzi, își amână adesea visurile, odihna sau bucuriile, pentru că au prea multe pe cap. Dumneavoastră ce ați amânat prea mult? Ce ați face din nou la fel și ce le-ați sfătui pe ele să nu mai lase pe mâine?

Intuiția m-a făcut să amân chestii dar și să-mi dau seama că e în regulă că am amânat. Pentru că emoțional simți că nu e bine uneori, și de multe ori îți spune și corpul printr-o durere de stomac, printr-o durere de cap, că ceva situație nu e tocmai bună și ar fi de amânat.

Am mai amânat dar cum să vă zic, forțată de vremuri. Au fost situații în care nu am avut de ales, cum a fost cu facultatea sau cu bolile din tinerețe, și amânarea s-a transformat într-un final în renunțare. Au fost vremuri grele, dar viața m-a dus mai departe și a trebuit să găsesc soluții și adaptare pentru ceea ce nu a ținut de mine.

Ce aș face din nou la fel – aș iubi la fel și aș avea grijă de oameni, în felul în care am încercat să o fac mereu.

Iar ce le-aș sfătui pe fetele mai tinere e să nu-și ia de-a gata frumusețea naturală și să nu-și amâne trăirea tinereții. Când suntem mai tinere vrem să părem mai bătrâne, iar la bătrânețe vrem înapoi tinerețea, dar…de ce să nu învățăm să trăim cu noi la fiecare vârstă? Aud pe toată lumea că vrea să arate într-un anumit fel…dar de ce? Toate ne-am născut cu o unicitate a corpului, a vocii, a felului de-a fi, nu mai bine să te descoperi pe tine din tine însuți/însăți, decât să devii la fel ca ceilalți?

Uitați-vă mai des la voi și învățați să vă iubiți și să nu vă mai grăbiți prin viață și prin vârste, că toate au rolul lor.

Cititoarele The Woman sunt femei care jonglează zilnic cu munca, familia și așteptările celor din jur, adesea cu senzația că trebuie să le facă pe toate perfect. Dacă ați putea să le spuneți un singur lucru, ce le-ați spune?

Cred că să fii perfect înseamnă să cauți în zadar. De ce să vrei să fii perfect, cum ar fi dacă totul ar fi perfect,unde ar mai fi frumusețea diferențelor dintre noi, a ceea ce ne face unice? Fiecare vine diferit pe Pământ și atunci are unicitatea proprie, acel ceva pe care dacă vrei să devii perfect, îl pierzi. Și apoi te chinui să te întorci la cine erai înainte să vrei să devii perfect. Ce sens are? Doar timp pierdut încercând să cauți o perfecțiune la care sincer să vă spun, fix când crezi că ai ajuns, se schimbă.

Încercați să rămâneți voi și să fiți voi, dar fără să intrați peste alții. Să fii tu fără să intri peste altul, asta înseamnă să fii perfect.

Primul lucru care vă vine în minte când auziți cuvântul „acasă”:

Curățenie, să fie curățenie, dar și amintirile din casa copilăriei din Plopilor și felul în care a trebuit să ne ascundem la venirea războiului, cum ne învățase mama să ne ascundem sub masă ca să fim în siguranță. Iar pentru acum, florile și hainele mele colorate. Negrul îl las altora pentru zilele de doliu, mie-mi plac culorile.

Un obiect pe care îl păstrați și care are o valoare sentimentală:

Rama din lemn, care a rămas amintire din partea soțului, unde e el cu toate rudele.

Floarea dumneavoastră favorită:

Îmi plac foarte mult trandafirii, indiferent de culoare. Doar să fie naturali, nu-mi plac ăștia făcuți cu nuanțe artificiale!

O regulă pe care v-a plăcut să o încălcați:

Să ajut uitându-mă la om, nu la regulile rigide și uneori absurde. Am ajutat mulți oameni în relația cu statul, i-am ajutat să-și facă acte ca să se poată angaja în situații în care statul uita de ei sau vedea doar probleme, nu și soluții. Asta mi-a plăcut, să văd cum pot folosi regulile încât să fie în favoarea oamenilor.

Cum ar arăta o zi perfectă pentru dumneavoastră astăzi?

Of, orice zi bună e o zi în care nu mă doare stomacul, iar pentru asta am grijă să beau apă călduță! Nu cred în perfecțiune, dar cred că putem face cât de bine posibil ține de noi, așa că-mi fac zilele bune împărțindu-mi încât să am mereu program, să fac mișcare în casă, merg la voluntariat sau la activități (activitățile de miercurea din Cluj, din cadrul programelor Asociației Niciodată Singur-Prietenii Vârstnicilor)

De exemplu, mie nu-mi place să plătesc facturile online, prefer să le achit fizic și să mi le împart pe zile, ca să pot ieși în fiecare zi din casă. Asta îmi place foarte mult, să am ocupație, să-mi fac de treabă zilnic, să ies din casă.

O întrebare pe care ați fi vrut să o primiți într-un interviu și răspunsul la ea:

De unde am primit moștenirea de respect față de părinți, față de seniori?

Și răspunsul e simplu: vine din felul în care părinții mei și-au trăit viața. Din acțiunile lor, din felul în care ne-au modelat, pe toți copiii lor, prin exemple bune și prin greșeli. Eu tot ce am învățat am învățat de la alții, de exemplu atâta căsnicie grea am văzut în jurul meu că am analizat foarte bine ce să fac și ce să nu fac în căsnicia mea cu Emil.

Idolii nu există. Uită-te la om, să vezi ce poți cu fiecare. Atâta doar că trebuie mai întâi să știi ce vrei tu,indiferent că ai 30, 50 sau aproape 90 de ani.

Doamna Anika Regeczi face parte din programele Asociației Niciodată Singur-Prietenii Vârstnicilor, care luptă împotriva singurătății și izolării sociale a seniorilor din România. Prezentă de 5 ani jumătate în Cluj cu programul de vizite la domiciliu și de 2 ani cu programul de activități săptămânale de socializare, organizația sprijină seniorii pentru a avea o bătrânețe demnă, dorind și să schimbe percepția societății române asupra vârstei a III-a și a singurătății.

Redactor – Bianca Murariu