Dumitrița Răzlog și Nadina Stoica, despre îndoieli, sacrificii și alegerea de a fi artist

Ce se întâmplă cu un artist dincolo de lucrările pe care le vedem? Ce îndoieli, frici, momente de singurătate sau nesiguranță financiară însoțesc procesul creativ? Și cât din experiența personală ajunge, uneori fără intenție, în artă?

În cadrul Romanian Mental Health Film Festival, am discutat cu Dumitrița Răzlog și Nadina Stoica, două artiste contemporane, despre relația dintre artă și sănătatea mintală. Conversația a pornit de la practica lor artistică și a ajuns la experiențele și întrebările care o însoțesc: memoria și relația cu propriile origini, nevoia de apartenență, dificultatea de a susține financiar o carieră artistică și momentele în care îndoiala ajunge să pună sub semnul întrebării însăși alegerea de a fi artist.

Dumitrița Răzlog este o artistă originară din Republica Moldova, care trăiește și lucrează între București și Milano. A studiat Arta Murală la Universitatea Națională de Arte din București, iar practica ei traversează pictura, fotografia și instalația.

Nadina Stoica este o artistă originară din Constanța și stabilită în București. A absolvit studiile de licență și masterat la Departamentul Fotografie și Imagine Dinamică al Universității Naționale de Arte din București. Practica ei pornește de la fotografie și se extinde către video, colaj, instalație, obiect și poezie.

Deși lucrează în moduri diferite, memoria, fotografia și relația cu spațiul sunt câteva dintre punctele lor de întâlnire. În dialogul nostru, am vorbit despre ceea ce nu se spune ușor și nici nu se vede întotdeauna în spatele unei lucrări: vulnerabilitățile, contradicțiile și negocierile interioare pe care le presupune alegerea de a fi artist în România de astăzi.

Nadina, în lucrările tale apare frecvent întoarcerea către familie, copilărie și rădăcini. Când începe trecutul să devină ceva ce vrem să înțelegem, nu doar ceva ce ne amintim?

Nadina Stoica: Acest proces începe atunci când te desprinzi de casă și începi să-ți iei viața în propriile mâini. Te gândești mai mult la cine ești în prezent și la cum ai ajuns aici. Pentru mine, căutarea a început mai ales când m-am mutat la București. Interesul meu pentru origini și pentru ideea de locuire pornește din faptul că nu am locuit cu părinții mei și nu am crescut alături de ei. Distanța aceasta, împreună cu suferința acumulată de-a lungul anilor, m-au făcut să caut un sens al apartenenței și să încerc să înțeleg unde este locul meu. La un moment dat, trecutul și amintirile devin un mod de a înțelege cine ești și ce loc ocupi în lume. În același timp, contribuie la formarea propriului sentiment de acasă.

Dumitrița, una dintre primele tale preocupări artistice vine dintr-un loc foarte concret al copilăriei. Mama ta este chimistă și ai ajuns, prin ea, să vezi fabrici și spații industriale. Mai târziu, aceste spații au devenit tema lucrărilor tale de licență și disertație. Cum s-a transformat experiența copilăriei în preocupare artistică?

Dumitrița Răzlog: Spațiile industriale au fost tema atât a lucrării mele de licență, cât și a celei de disertație. Se pare că am avut multe de explorat în acest trecut. Nu știu dacă m-am apropiat de el ca să-l înțeleg, ci mai degrabă dintr-o perspectivă ludică. Am locuit în Republica Moldova, iar acum, privind în urmă, îmi dau seama cât de dificilă a fost perioada de tranziție din anii ’90. Pe atunci, copil fiind, aveam impresia că în jurul meu era haos. Nimeni nu mai simțea că are un loc căruia îi aparține, iar mulți oameni se gândeau să plece în străinătate. Existau multe spații abandonate, iar eu nici măcar nu aveam o grădiniță care să funcționeze.

Mama lucra foarte mult. Era profesoară și inginer chimist, iar după școală mă lua cu ea la fabrica de vinuri unde lucra. Fabrica a devenit spațiul meu de joacă. Era în mare parte abandonată, asemenea multor locuri din primii ani ai perioadei postcomuniste, când industria, care fusese inima acelui regim, s-a prăbușit. Eu m-am jucat printre ruinele ei. Spre finalul facultății, mama a insistat să merg să văd un nou spațiu în care lucra, la Năvodari, o fostă fabrică de îngrășăminte. Am fost fascinată de acel loc. Atunci am început să reflectez mai mult la propriul trecut, dar și la trecutul Europei de Est, în special al fostelor țări comuniste. Pentru mine, procesul de a mă cunoaște mai bine devine adesea și un proces de cunoaștere a celorlalți. Cu cât sap mai adânc în mine, cu atât ajung mai ușor la alți oameni.

Nadina, în «Intimitatea a fost o fantezie» ai pornit într-o căutare a propriei identități prin albumele de familie și amintirile copilăriei. Ce ai descoperit despre tine în timp ce cercetai trecutul familiei?

Nadina Stoica: „Intimitatea a fost o fantezie” este lucrarea mea de licență. Am pornit de la copilărie și de la albumele de familie, în care existau fotografii cu mine până la vârsta de trei ani, după care nu mai apăream aproape deloc. Cu sora mea mai mică fotografiile sunt inexistente în primii ei ani. Era o absență pe care o simțeam foarte puternic. Mutarea părinților la țară și schimbarea radicală a stilului nostru de viață ne-au afectat pe acest plan. Am încercat să-mi construiesc propriul album de familie, mergând în locuri în care mi-aș fi dorit să-mi petrec mai mult copilăria. De asemenea, sunt locurile care au decis separarea. De multe ori, erau peisaje naturale în care mă jucam și încercam să mă camuflez în spațiu. Una dintre lucrările din acea perioadă este expusă acum la Vila Catena. La un moment dat, am simțit că pusesem prea mult din mine în acel proiect, că încercasem să cuprind tot ce simțeam și tot ce înțelegeam atunci. Totuși, relația cu peisajul și cu ideea de locuire a continuat să apară în lucrările mele. Simt că am evoluat punându-mă în contexte diferite și explorându-le cu curiozitatea unui copil. În ceea ce făceam, îmi doream să mă simt copil.

Ai încercat, prin artă, să pleci în căutarea unui timp pierdut din copilărie?

Nadina Stoica: Da, sau poate încerc să caut timpul pe care nu l-am trăit așa cum mi-aș fi dorit.

Dumitrița, după o pauză de aproape doi ani, te-ai întors la pictură printr-o serie foarte personală despre mutare, pierderea unui loc și încercarea de a reconstrui ideea de acasă. Ce s-a întâmplat cu tine în acea perioadă, încât mutarea a devenit subiectul prin care te-ai putut întoarce la pictură?

Dumitrița Răzlog: După ce mi-am susținut disertația, am început să lucrez cu fotografia. Descoperisem acest mediu în timpul unei burse Erasmus în Italia, unde am trăit printre oameni străini. Mi-a plăcut mult experiența, pentru că, atunci când nimeni nu te cunoaște, ai posibilitatea să fii oricine vrei. Am început să lucrez cu fotografia, să am expoziții, să câștig premii și să mă bucur de acel mediu. Nu studiasem fotografia și nu simțeam presiunea pe care o simțeam în pictură, aveam libertatea unui copil care se joacă.

Totuși, nu m-am desprins complet de pictură. Continuam să predau cursuri în particular. După aproximativ un an, a început să-mi fie dor de pictură, dar m-am întrebat mult timp când va veni momentul să mă întorc. Întoarcerea s-a produs în contextul unei mutări și al pregătirii unei expoziții personale la Milano. Cred că s-a repetat, într-un fel, experiența expunerii într-un loc necunoscut, în care puteam să fac ce voiam. Am început mutarea din fostul apartament cu frică – să te desprinzi de un loc poate fi o experiență traumatică. Cel puțin pentru mine, atunci a fost. Am vrut să transform această experiență în ceva pozitiv, nu să rămân doar cu partea ei dureroasă. Mi-am dorit să petrec atât timp cât aveam nevoie cu amintirile și emoțiile adunate în timpul mutării, până când simțeam că le-am procesat.

Pictura îți oferă acest timp, pentru că este un mediu lent. Îți permite să stai cu tine până când ceea ce simți se transformă în ceva nou. Când emoțiile și fricile se materializează într-un obiect, ele capătă o formă. Nu mai sunt atât de volatile și de intimidante. M-am închis în atelier și, timp de trei-patru luni, m-am ocupat exclusiv de pregătirea expoziției. Am ajuns să dorm acolo. A fost felul meu de a exorciza frica de a mă întoarce la pictură și, în același timp, de a procesa ce însemna pentru mine să mă mut și să-mi reconstruiesc ideea de acasă.

Nadina, în lucrările tale, locuirea și apartenența sunt teme recurente. Suntem o generație care se mută mult – pentru studii, pentru muncă sau pur și simplu din nevoia de a pleca. Crezi că această mobilitate ne-a adus mai multă libertate sau ne-a făcut să pierdem ceva din sentimentul de a avea un loc al nostru?

Nadina Stoica: Cred că ne oferă multă libertate. Acum este foarte ușor să descoperi lumea și să intri în contact cu alte culturi și experiențe, care contribuie, fără îndoială, la formarea noastră. În același timp, cel puțin așa am simțit eu, devenim mult mai solitari. Totul se întâmplă repede, putem fi oriunde, dar conexiunile umane, deschiderea și încrederea în oamenii pe care îi întâlnim par să se diminueze. Este nevoie să ne acordăm timp să procesăm ceea ce trăim și să avem grijă de relațiile noastre. Să ne facem timp să le scriem prietenilor, să-i întrebăm cum se simt și ce mai fac. Și asta este o formă de luptă: să găsești un echilibru între cele două lumi, cea a libertății de a pleca și cea a nevoii de conexiune.

Sentimentul de apartenență este strâns legat de spațiul care devine acasă. E important să simți că tu locuiești acel spațiu, dar și că spațiul te locuiește pe tine. În eseul „The Open Work”, fotograful Luigi Ghirri vorbește despre două cărți fundamentale ale copilăriei sale: atlasul lumii și albumul de familie, pe care le definește ca două categorii ale lumii – lumea interioară și lumea exterioară, locul său și locurile lumii. Pentru mine, ele reprezintă două direcții: una care te îndeamnă să pleci, cealaltă să rămâi. Mă regăsesc în această dualitate, în dorința de a descoperi locuri noi, dar și în nevoia de a-mi face un loc în care să mă pot întoarce. Experiențele mele se construiesc tocmai în această pendulare.

Un artist are nevoie de libertatea de a lucra singur, dar are nevoie și de ceilalți, de public: de privirea lor, de dialog, de validare. Cum reușești să ai încredere în ceea ce faci atunci când ești singură în fața unei pânze sau a unei imagini, fără să știi cum va fi primit rezultatul?

Dumitrița Răzlog: Încerc să nu mă gândesc la ceilalți atunci când lucrez și nici la produsul finit. Munca mea se construiește din detalii și vreau să fiu prezentă în fiecare dintre ele, până ajung la final. Încerc să evit muntele de anxietate care apare atunci când mă gândesc unde trebuie să ajungă o lucrare, cum va fi primită sau unde o va expune galeristul meu. Altfel, m-aș bloca total.

În ultima vreme, încerc să-mi reconstruiesc o relație sănătoasă cu speranța. Trăim într-o perioadă în care ne este foarte ușor să devenim anxioși, pentru că nu mai avem o relație simplă cu viitorul. Nu mai vorbim despre el cu același optimism. Vedem zilnic probleme politice, climatice, tehnologice și sociale. La un moment dat, ajungi și la vârsta la care părinții încep să aibă probleme de sănătate. Suntem înconjurați permanent de probleme, unele concrete, altele virtuale, iar altele care există doar în mintea noastră. Spațiul pentru speranța unui viitor mai bun devine tot mai mic. Pentru mine, speranța nu este o realitate fixă, ci o deschidere către viitor dintr-o perspectivă optimistă, care îți permite să crești. Cred că opusul speranței este anxietatea.

Încerc să privesc viitorul cu mai multă speranță și, în același timp, să nu-mi asum responsabilitatea pentru felul în care va fi percepută o lucrare. Vreau să lucrez cu încrederea că ceea ce fac mă reprezintă în acest moment. Cred în ceea ce fac, iar timpul pare să se dilate când sunt în atelier. Cât timp lucrez, nu mă mai gândesc la probleme.

Nadina, ți-ai pus întrebarea dacă ceea ce faci este prea personal, dacă este ceva ce înțelegi doar tu. Cum știi când o experiență intimă devine o lucrare în care se pot regăsi și ceilalți?

Nadina Stoica: Multă vreme, tot ce am făcut a pornit dintr-un impuls, ca o formă de descărcare. Nu mă întrebam dacă ceea ce exprimam era prea personal. Întrebările acestea au apărut mai recent, când tot mai multe dintre imaginile și lucrările mele au început să fie expuse, să aibă vizibilitate și să genereze discuții. Am început să mă întreb dacă ceea ce fac este relevant doar pentru mine sau dacă poate cuprinde și o experiență mai universală, în care alți oameni să se regăsească. Lucrările mele pornesc din experiențe personale, dar, prin formele și temele pe care le abordez, încerc să las deschise mai multe căi de interpretare, astfel încât oamenii să-și poată proiecta propriile experiențe în ceea ce văd.

Dumitrița, în timpul masterclassului susținut de Erik Kessels ai avut un exercițiu în care trebuia să te imaginezi pe tine peste zece ani. Exercițiul te-a făcut să te întrebi dacă mai vrei să continui să fii artistă și dacă sacrificiile acestei vieți vor merita. Ce s-a întâmplat cu tine în acea perioadă?

Dumitrița Răzlog: Erik Kessels este un artist olandez pe care îl admiram de multă vreme, așa că, atunci când a apărut ocazia de a lucra cu el, mi s-a părut extraordinar. În cadrul masterclassului, ne-a dat fiecăruia câte o temă individuală. Mie mi-a cerut să scriu un artist statement imaginându-mi că sunt cu zece ani mai în vârstă: să explic de ce fac ceea ce fac, în ce cred și ce mă face să mă trezesc dimineața și să merg la atelier.

Exercițiul m-a obligat să las deoparte toate motivele pentru care credeam că fac artă: pentru ceilalți, pentru că devenise meseria mea sau pentru că nu știam ce altceva aș putea face. În perioada aceea aveam și dificultăți financiare, accentuate de crizele din anii de după pandemie și de război. Am început să mă întreb dacă, peste zece ani, voi mai vrea să duc aceeași viață, în care îmi este greu de la o zi la alta și petrec foarte mult timp singură. Mă întrebam dacă sacrificiile vor merita și dacă voi reuși vreodată să fac o lucrare atât de importantă încât să justifice tot la ce renunțasem să trăiesc pentru artă.

Timp de câteva luni, am fost convinsă că mă voi lăsa de artă și că îmi voi căuta un alt loc de muncă. Intrasem într-un cerc din care nu reușeam să ies. Petreceam mult timp singură, nu aveam cui să-i spun ce simțeam și nici nu mă simțeam confortabil să vorbesc despre aceste lucruri. La un moment dat, am luat decizia că mă opresc. Apoi am început să petrec mai mult timp în Italia, iar Erik mi-a propus să lucrăm împreună la un documentar. Ne-am apropiat și am început să facem lucruri împreună, fără să mai proiectez totul în viitor, fără să mă mai întreb ce se va întâmpla peste zece ani. Așa am reușit să ies din acel cerc.

A fost o perioadă dificilă, dar cred că trebuie să fim conștienți că momentele grele le construiesc pe cele frumoase. Iar momentele frumoase sunt cele pe care ne vom sprijini atunci când vom trece prin alte perioade dificile. Experiența aceasta mi-a dat mai mult curaj să vorbesc cu oamenii despre ceea ce am trăit. Una dintre expozițiile pe care le pregătesc acum, pornită din această experiență, vorbește tocmai despre cât de greu poate fi să fii artist și despre toate lucrurile la care am renunțat pentru a putea face asta. Mi-am dorit să vorbesc deschis despre aceste lucruri, fără să le mai consider un subiect tabu.

Istoria artei a construit imaginea artistului solitar, neînțeles, fragil, chinuit. Există aproape o fascinație pentru ideea că suferința produce artă. Credeți că această poveste a devenit, uneori, o presiune pusă chiar pe artiști? Trebuie să suferi ca să ai ceva important de spus?

Dumitrița Răzlog: Multe dintre proiectele mele au pornit din suferință sau din dorința de a înțelege anumite lucruri. A fi artist înseamnă, înainte de toate, a fi om, iar un om are întregul spectru de emoții. Prin urmare, și arta poate porni din toate aceste emoții. Nu cred că ar trebui să încurajăm mitul artistului neînțeles, care suferă, dar nici să-i negăm existența. Suferința trebuie să-și găsească locul printre celelalte experiențe umane. Nu ar trebui să dăm ochii peste cap când un artist spune că suferă, dar nici să-i punem la îndoială profunzimea atunci când este bine și creează dintr-o stare de echilibru. Cred că ar trebui să nu mai asociem exclusiv suferința cu valoarea artei.

Nadina Stoica: Multe dintre lucrările mele au pornit din zone tumultuoase. Am creat mult într-o perioadă în care eram afectată emoțional și foloseam arta ca pe o refulare. Anul trecut am navigat printr-un fel de cădere și m-am întrebat dacă voi mai putea crea ceva care să conteze, pentru că acea perioadă de mulți ani din viața mea se încheiase, perioadă artistică care acum este foarte vizibilă în expoziții și care a primit o validare pe care orice artist și-o dorește. Însă, tranziția către o altă etapă, în care viața mea se schimba, mi-a adus multă nesiguranță. Anul acesta am reușit să depășesc ideea că arta se naște doar din suferință. Am realizat lucrări foarte colorate, într-o zonă jucăușă. Căutările artistice și-au păstrat coerența într-un spectru larg, dar registrul se transformă constant, fapt care mă încântă și îmi conferă o anumită speranță. Așa că da, se poate crea și dintr-o altă stare de spirit.

Dumitrița, ai spus ceva foarte puternic despre tine: că ești un artist mai bun decât ești ca om și că, din dorința de a deveni artist, ai încercat să renunți la unele dintre neputințele tale umane.

Dumitrița Răzlog: A fost un pact pe care l-am făcut cu mine atunci când am renunțat să lucrez într-o corporație. Nu eram într-un moment bun, nu făceam ceea ce îmi doream și aveam prieteni artiști în jurul meu ce îmi ofereau un exemplu că se poate și altfel. Am ales să renunț la job și la stabilitatea financiară, iar asta a fost primul pas prin care am început să cred că este mai important să fac altceva cu viața mea. Treptat, m-am îndepărtat de oameni și de contexte care îmi consumau energia de care aveam nevoie pentru a crea. Mi-am construit și anumite obiceiuri care mă ajută să am mai multă energie: scriu în jurnal în fiecare dimineață, fac stretching pentru că am dureri de spate. Am ieșit dintr-o relație toxică, care simțeam că mă bloca. Am crezut mereu că, pentru mine, a fi artistă este mai important decât alte lucruri pe care am ajuns să le văd ca obstacole în calea mea. În timp, mi-am dat seama că pentru a deveni un artist mai bun, am devenit un om mai bun.

Ni se spune că arta schimbă lumea, că vindecă, că ne face mai empatici și mai buni. Sună frumos, dar mă întreb dacă nu este și o povară pusă pe umerii artistului. Trebuie arta să vindece ceva pentru a avea valoare?

Nadina Stoica: Scopul artei nu este să vindece, dar ea poate contribui la procesul de vindecare al celui care o privește. O lucrare te poate face să-ți pui o întrebare, să-ți amintești ceva sau să privești diferit o experiență. Uneori, poate provoca pur și simplu o emoție. Arta ne pune în contact cu propriile reacții, iar ceea ce facem mai departe cu ele depinde de fiecare dintre noi, de felul în care suntem și de deschiderea pe care o avem. Fie că privim o lucrare, citim o carte sau vedem un film, întâlnirea cu o formă de expresie artistică ne poate ajuta să ne înțelegem mai bine pe noi înșine și pe cei din jur. Și cred că cel mai frumos lucru, oricât de clișeic ar suna, este că prin experiența artistică te simți înțeles și mai puțin singur.

Dumitrița a povestit la un moment dat despre un vis în care bunicul ei îi propunea să treacă într-o altă dimensiune, iar în acel moment ea simțea regretul pentru toate lucrurile pe care nu le făcuse încă. Poate că, dincolo de artă, aceasta este una dintre marile noastre frici: să ajungem într-o zi să ne dăm seama că nu am trăit viața pe care ne-am dorit-o. Ce s-a schimbat în felul în care ai luat deciziile după acel vis?

Dumitrița Răzlog: Am avut o relație foarte specială cu bunicul meu, care a petrecut zece ani într-un lagăr din Siberia. A fost cel mai blând și mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. A devenit un reper pentru mine și îl visez uneori în situații din care simt că nu pot ieși. Din acel vis m-am trezit cu cel mai mare regret pe care l-am simțit vreodată. Cel de a nu deveni artist. Eram într-o perioadă în care simțeam să fac altceva cu viața mea, dar nu aveam curaj. El m-a ajutat să mă hotărăsc să dau la facultate. Mi-am spus că nu vreau să ajung la sfârșitul vieții cu un asemenea regret. 

Atunci am început să am încredere în mine și să încerc lucruri pe care nu mi le imaginam posibile, cum ar fi să dau la facultate și să devin artistă. Am învățat că, uneori, nu ne putem imagina că suntem capabili să facem un anumit lucru până când nu îl facem. Iar în momentul în care reușim, devenim oamenii capabili să facă ceea ce înainte ni se părea imposibil.

–

Redactor: Raisa Beicu