Mădălina Pașol, pianistă: „Important este să poți intra pe scenă și să fii artist indiferent de context”

Pianul a fost prezent în viața Mădălinei Pașol încă de la început. Crescută într-o familie de muzicieni, a urcat pentru prima dată pe scena Ateneului Român la doar nouă ani, iar drumul său artistic a continuat apoi între România și Berlin, în săli de concert, competiții internaționale și întâlniri cu mari profesori și muzicieni.

Astăzi, Mădălina Pașol nu este doar pianistă și pedagog, ci și omul din spatele unui nou proiect dedicat pianului: Bucharest International Piano Festival, a cărui primă ediție va avea loc între 22 și 26 septembrie 2026, la Ateneul Român.

Cinci seri, cinci pianiști și cinci perspective diferite asupra pianului – Mădălina Pașol, Cătălin Șerban, David Kadouch, Mihai Ritivoiu și Khatia Buniatishvili – într-un festival care își propune să aducă publicului bucureștean artiști importanți și repertorii diverse.

Pentru Mădălina Pașol, festivalul este mai mult decât o serie de concerte. Este o continuare firească a preocupării sale pentru scenă, educație și pentru crearea unor contexte în care muzicienii să poată fi ascultați, iar publicul să poată descoperi muzica live.

Am vorbit cu Mădălina Pașol despre începuturile sale la pian, anii de studiu la Berlin, relația cu scena și publicul, despre importanța educației muzicale, dar mai ales despre cum a prins contur ideea unui festival internațional de pian la București și despre ce își dorește să devină acest proiect în timp.

De unde începe povestea Mădălinei Pașol cu pianul?

Pianul a fost acolo de la început. Vin dintr-o familie de muzicieni și acasă am avut întotdeauna un instrument. Fratele meu, care este violoncelist, a început să studieze pianul înaintea mea și eu stăteam lângă el și ascultam. Am început să repet singură ceea ce auzeam, iar bunicul meu, care a fost timp de mulți ani solist al Orchestrei Naționale Radio, mi-a îndrumat primii pași.

Nu a fost o decizie de genul „vreau să devin pianist”. Era ceva foarte natural. Pentru mine, pianul era pur și simplu cea mai interesantă jucărie pe care o aveam la îndemână. Am început foarte devreme, iar apoi lucrurile au evoluat către studiul serios și, firesc, către scenă. La nouă ani am cântat pentru prima dată la Ateneul Român, alături de Orchestra de Cameră Sinfonietta, Concertul în fa minor de Bach.

Ați început să cântați la pian de foarte mică și ați urcat pe scenă încă din copilărie. Cum vă amintiți primele întâlniri cu publicul și ce a rămas neschimbat în felul în care trăiți astăzi un concert?

Cred că s-a schimbat foarte mult felul în care gestionez scena, dar nu și motivul pentru care urc pe ea. Când ești copil, ai foarte multă spontaneitate și nu te gândești la toate lucrurile care pot să meargă prost. Mai târziu apare experiența, dar și o conștiință mai mare a responsabilității.

Un lucru pe care l-am învățat în timp este că nu poți controla totul. Poți să studiezi foarte mult, să fii foarte bine pregătit și tot să existe o zi mai puțin bună. Important este să poți intra pe scenă și să fii artist indiferent de context.

În plus, scena te învață ceva ce nu poți învăța în sala de studiu. Trebuie să fii atent la ceea ce se întâmplă în momentul respectiv, la instrument, la sală, la public și chiar la propria stare. Experiența vine foarte mult din aceste situații concrete.

Ați studiat atât în România, cât și la Berlin. Ce v-au oferit aceste două lumi muzicale și în ce fel v-a influențat experiența studiilor din Germania ca artist?

În România am învățat baza meseriei. Am cântat foarte mult până la 18 ani și am avut parte de o formare foarte serioasă. La Berlin am avut posibilitatea să văd un alt sistem și, mai ales, să lucrez cu profesori și artiști foarte importanți.

Pentru mine, Berlinul a fost și un vis foarte vechi. Aveam acasă o pianină pe care scria „Made in Berlin” și, copil fiind, mă uitam la numele acesta în fiecare zi. La 18 ani am plecat la Berlin pentru admitere și am rămas acolo mulți ani.

Am studiat cu Georg Sava și Pascal Devoyon și am avut ocazia să cunosc foarte mulți muzicieni. Poate cea mai importantă diferență pe care am simțit-o a fost felul în care era privit artistul. În Germania am întâlnit mai multă încredere și deschidere. În România eram obișnuiți să fim foarte mult criticați și să ni se spună ce nu facem bine. Acolo am învățat și să îmi văd mai clar calitățile, nu doar defectele.

Cred că această perioadă a fost importantă tocmai pentru că m-a ajutat să îmi construiesc treptat propria personalitate artistică.

Ați participat la unele dintre cele mai importante competiții internaționale de pian. Ce învață un pianist dincolo de premiu sau de rezultatul unui concurs?

În primul rând, rezistență psihică și capacitatea de concentrare. Un concurs este o situație foarte particulară. Ești comparat permanent cu ceilalți, iar presiunea pe care o pui singur asupra ta poate fi foarte mare.

Eu nu am fost niciodată o mare adeptă a concursurilor. Pentru mine, concertele au fost întotdeauna mai importante. Într-un concurs trebuie, până la urmă, să fii același artist care vei fi și în afara concursului. Dacă te gândești numai la premiu, pierzi exact lucrul pentru care ești acolo: să cânți.

Și mai este ceva: experiența scenei. Nu există un curs care să te învețe complet cum să fii pe scenă. Trebuie să cânți. Ai concerte foarte bune, ai concerte mai puțin bune, înveți din ambele și mergi mai departe.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră o sală bună de concert? Cât de mult contează spațiul în relația dintre pianist și public?

Acustica este foarte importantă, bineînțeles, dar o sală bună nu înseamnă doar o acustică bună. Contează instrumentul, publicul, atmosfera și chiar felul în care te simți în acel spațiu.

Am cântat în multe săli diferite și fiecare are personalitatea ei. Uneori o sală foarte mare poate funcționa extraordinar, alteori o sală mai mică poate crea o apropiere foarte interesantă.

Ateneul Român este, evident, un spațiu cu care am o relație veche. Am cântat acolo de copil și este un loc în care am revenit de foarte multe ori. Tocmai de aceea mi s-a părut firesc ca prima ediție a festivalului să se desfășoare acolo.

Pentru mine este important să existe o comunicare cu publicul. Nu în sensul unui lucru spectaculos, ci foarte simplu: să simți că oamenii sunt atenți și că există o relație reală cu ceea ce se întâmplă pe scenă.

Sunteți implicată și în educația muzicală și în promovarea tinerilor pianiști. Ce credeți că îi trebuie cel mai mult unui tânăr artist aflat la început de drum: disciplină, curaj, un mentor sau oportunitatea de a urca pe scenă?

Toate sunt importante, dar aș începe cu disciplina și cu un profesor bun. Primii pași sunt foarte importanți și, dacă sunt făcuți bine, se simt foarte mult mai târziu.

În același timp, cred că trebuie să existe și foarte multă bucurie. Studiul pianului trebuie să rămână, într-un fel, o joacă. Dacă pentru un copil devine foarte repede doar stres, competiție și obligație, atunci ceva se pierde.

Iar scena este absolut necesară. Un pianist nu poate învăța meseria numai în sala de studiu. Trebuie să cânte în fața oamenilor, să învețe să își gestioneze emoțiile, să treacă și prin concerte bune, și prin momente mai dificile. Asta nu poate fi înlocuit de nimic.

De aceea am fost interesată și de proiecte prin care tinerii pianiști să aibă acces la scenă și la public. Am coordonat concursul „Valori Pianistice” și am fost implicată în mai multe proiecte educative. Cred că oportunitățile concrete sunt foarte importante pentru un tânăr muzician.

Cum a apărut ideea Bucharest International Piano Festival și de ce ați simțit că Bucureștiul are nevoie de un astfel de festival?

Ideea a venit din dorința de a face un festival dedicat pianului și, în același timp, de a aduce la București artiști care nu cântă foarte des aici.

Mi s-a părut interesant să construim o săptămână în care publicul să poată asculta cinci pianiști foarte diferiți, nu doar ca generație sau carieră, ci și ca personalitate artistică și repertoriu.

Prima ediție a Bucharest International Piano Festival are loc între 22 și 26 septembrie 2026, la Ateneul Român, iar concertele încep în fiecare seară la ora 19.00. Eu deschid festivalul pe 22 septembrie, urmată de Cătălin Șerban pe 23 septembrie, David Kadouch pe 24, Mihai Ritivoiu pe 25, iar Khatia Buniatishvili încheie festivalul pe 26 septembrie.

Programul a fost gândit tocmai pentru a arăta cât de diferit poate fi un recital de pian.

Eu am ales un program destul de amplu, care pleacă de la Rameau și Respighi și ajunge la Schumann, Ravel, Chopin, Liszt și Rahmaninov. Sunt și câteva lucrări în aranjamente pentru pian solo, inclusiv Rapsodia Română în la major de George Enescul și Rapsodia ungară nr. 2 de Liszt.

Pe 23 septembrie, Cătălin Șerban va cânta Debussy, Liszt și Rahmaninov, inclusiv cele nouă Studii-tablou op. 39. Pe 24 septembrie, David Kadouch are un program care îi pune împreună pe Chopin, Liszt, Ravel, Fauré, Barber și Ceaikovski. Mihai Ritivoiu, pe 25 septembrie, va cânta Schumann, Enescu, Debussy, Poulenc și Manuel de Falla.

Iar pe 26 septembrie, faimoasa pianistă Khatia Buniatishvili încheie festivalul cu un program magnific care include Schumann, Liszt, Schubert, Satie, Chopin și Bach.

Mi se pare important că nu avem cinci seri construite după aceeași rețetă. Fiecare pianist vine cu propriul repertoriu și cu propria perspectivă asupra pianului.

Și de ce tocmai acum?

Pentru că Bucureștiul are public pentru astfel de evenimente și are o tradiție muzicală foarte serioasă. Nu cred că trebuie să inventăm publicul. Trebuie să îi oferim proiecte bune și constante.

În plus, există foarte mulți pianiști români care au cariere internaționale și care merită să fie ascultați aici, în același context cu artiști importanți din străinătate. Mi-am dorit ca festivalul să poată face și această legătură.

Nu este un festival construit în jurul unui singur nume. Tocmai diversitatea artiștilor este una dintre ideile lui.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să contribuiți la nașterea unui proiect care își propune să devină o tradiție?

Înseamnă foarte multă muncă și foarte multă responsabilitate. Prima ediție este întotdeauna cea mai complicată pentru că trebuie să construiești totul de la zero.

Nu cred că trebuie să vorbim despre tradiție după prima ediție. O tradiție se formează în timp. Dacă vom reuși să păstrăm nivelul artistic, să avem artiști importanți și să construim un public care să revină în fiecare an, atunci putem spune că festivalul începe să devină o tradiție.

Pentru mine este important să fie un proiect serios și să crească firesc. Nu vreau să îl încărcăm cu prea multe lucruri doar de dragul de a avea un festival mare. Important este ceea ce se întâmplă în sala de concert.

Pentru cei care vor să vină la festival, cum se pot cumpăra biletele?

Biletele sunt disponibile online prin iabilet și prin site-ul festivalului. Există bilete pentru fiecare seară, iar toate concertele au loc la Ateneul Român, de la ora 19.00.

Bilete și informații despre festival – bipf.ro

Bilete Bucharest International Piano Festival – iabilet.ro

Despre dvs., persoana din culise, trebuie să știm că….

Sunt probabil la fel de ocupată în culise ca pe scenă, doar că acolo nu mă vede nimeni.

Îmi place să fac proiecte și am tendința să mă implic în foarte multe lucruri în același timp: concerte, pedagogie, proiecte pentru copii, promovarea tinerilor artiști, înregistrări, studiu intens.

În ultimii ani am fost interesată din ce în ce mai mult de partea aceasta de construcție: să creez contexte în care muzicienii să poată cânta, iar publicul să îi poată descoperi. Nu trebuie să aștepți întotdeauna să fii invitat undeva. Uneori trebuie să creezi tu contextul în care lucrurile să se întâmple.

Festivalul este, într-un fel, continuarea firească a acestei preocupări.

Viitorul va aparține muzicii……

…dacă vom ști să o facem accesibilă fără să îi pierdem valoarea.

Nu cred că trebuie să ne sperie faptul că lumea se schimbă sau că tinerii ascultă altfel muzica. Trebuie să găsim modalități prin care muzica clasică să ajungă la ei fără să o simplificăm inutil.

Pianul are în continuare foarte multe de spus. Iar pentru asta este nevoie și de artiști buni, și de educație, și de săli în care oamenii să poată veni să asculte.

Până la urmă, cel mai simplu mod de a apropia un om de muzică este să îi dai ocazia să o asculte live.

–

Redactor: Antonia Bogdan