Isabella Nardini, artist & experience designer: „Spațiul nu este pur și simplu locul în care se întâmplă o experiență. Spațiul este unul dintre lucrurile care fac experiența să se întâmple.”

Isabella Nardini este artistă și experience designer braziliană, specializată în crearea de contexte care schimbă felul în care oamenii interacționează și se conectează. A fost Global Head of Experience la MESA, unde crea contexte de lucru pentru echipe care trebuiau să rezolve probleme complexe în doar 5 zile. Este creatoarea Love Is In The Cloud, un proiect care transformă întâlnirile dintre străini în experiențe despre iubire, prietenie și conexiune.

Isabella a fost parte în acest an din experiența festivalului multidisciplinar UNFINISHED, desfășurat între 25 și 27 septembrie, la București. În locul unei prezențe clasice pe scenă, a adus în festival experiențe participative și obiecte relaționale, construite în jurul întâlnirii dintre oameni, al vulnerabilității și al lucrurilor care se pot întâmpla atunci când nu știm dinainte ce va aduce celălalt în spațiul comun. Pentru Isabella, întâlnirea nu este doar tema lucrării, ci materialul din care aceasta se construiește.

Parcursul tău profesional a început în design și, în timp, s-a extins către artă, design de obiect și experiențe create pentru oameni. Pentru cititorii THE WOMAN care descoperă acum munca ta, cum ai descrie parcursul care te-a dus de la design și artă către acest interes pentru experiențele umane?

Nu sunt sigură că am trecut de la design și artă către experiența umană. Cred că relațiile umane au fost întrebarea încă de la început, iar designul și arta au devenit modalități diferite de a pătrunde în această întrebare.

Cel mai sincer răspuns este că relațiile umane mă sperie. Atunci când ceva depinde doar de mine, de obicei găsesc o cale de a merge mai departe: observ, învăț, încerc din nou. Dar când apare o altă persoană, îmi pierd această certitudine. Nu știu ce va înțelege, ce își va dori, ce va refuza sau ce va schimba. Nu mai știu exact ce fac.

În același timp, am fost întotdeauna fascinată de ceea ce devine posibil între oameni. Când aveam paisprezece ani, am mers singură la primul meu concert mare. S-au deschis cortinele și sute de oameni au țipat exact în același timp, ca și cum ar fi repetat acel moment împreună. Treptat, toate acele corpuri separate au devenit un singur corp — sărind, cântând și transpirând împreună. Apoi s-au aprins luminile, iar acel corp s-a dizolvat din nou în indivizi.

Îmi amintesc că m-am gândit: asta vreau să creez pentru oameni. Desigur, aceasta este amintirea unei fete de paisprezece ani reinterpretată de o femeie de treizeci și șapte de ani, dar senzația a rămas foarte precisă.

Probabil acesta este motivul pentru care fac ceea ce fac. Creez forme — un scaun, o plimbare, o întrebare, un ritual — care îmi oferă ceva de care să mă pot ține în timp ce intru în locul în care mă simt cel mai dezorientată, dar și cel mai vie: relația cu o altă persoană.

Astăzi, aceste forme diferite se întâlnesc în Belleza<Belleza, studioul pe care l-am fondat pentru experiențe personalizate, concepute și semnate de autor. Prin intermediul lui creez întâlniri, ritualuri, călătorii și obiecte pentru instituții culturale și organizații. Este locul în care practica mea artistică și proiectele realizate la comandă se întâlnesc — nu pentru că ar fi același lucru, ci pentru că pornesc de la aceeași întrebare: cum poate o situație construită cu atenție să schimbe felul în care oamenii percep, se comportă și relaționează?

Parcursul tău include graphic design, product design și bijuterie, iar la începutul carierei ai lucrat ca designer de bijuterii și ai avut propriul brand în Italia. Ce te atrăgea atunci la obiecte și când ai început să simți că ceea ce te interesează cu adevărat se află dincolo de obiectul în sine?

La universitate am studiat atât graphic design, cât și product design, pentru că nu reușeam să aleg între ele (ca să nu mai spun că aproape am ajuns să studiez turism și ospitalitate!). Pentru proiectul final trebuia să aleg din nou. În schimb, am început să petrec după-amiezile în atelier, uitându-mă cum oamenii construiau mobilier, tacâmuri și prototipuri de mașini.

Într-o zi am observat pe podea niște resturi de rășină colorată. Un fragment cu o gaură prin el mi s-a părut imediat un inel și mi-a amintit de inelele din hârtie pe care mi le făcea bunica atunci când eram copil. Așa că l-am transformat într-unul.

Acela a fost începutul FLOW, brandul meu de bijuterie handmade din rășină, pe care l-am creat în Brazilia înainte să mă mut în Italia. Mă interesa posibilitatea ca ceva aruncat pe podea să devină prețios — nu pentru că materialul său se schimbase, ci pentru că se schimbase relația noastră cu el.

Obiectele au însoțit oamenii de când existăm. Ele poartă gesturile noastre, marchează tranziții, dezvăluie apartenențe și rămân după ce momentele au trecut. Chiar și atunci, cred că mă interesa mai puțin obiectul izolat și mai mult sensul care se creează în jurul lui: persoana care îl alege, corpul care îl poartă, povestea pe care începe să o poarte la rândul lui.

Mai târziu, când lucram într-un birou din Florența și desenam bijuterii, am înțeles mai clar că obiectul în sine nu era suficient pentru mine. Mă interesa obiectul în relație — cu un corp, cu un spațiu, cu o amintire, cu o altă persoană.

Ani mai târziu, această întrebare m-a adus din nou către obiecte, prin intermediul mobilierului relațional. De fapt, nu am părăsit niciodată obiectul. Aveam nevoie să înțeleg că un obiect poate conține o situație umană.

Ai locuit o perioadă în Italia și ai fost expusă unor contexte precum Milan Design Week și Bienala de la Veneția. Cum au influențat acei ani felul în care gândești designul și relația dintre artă, spațiu și public?

Am locuit în Italia între 2013 și 2015, împărțindu-mi timpul între Florența, Milano și Veneția. De asemenea, am coordonat participarea Maison 203 la Milan Design Week și un pop-up la Veneția, în timpul Bienalei (Maison 203 crea bijuterii folosind imprimarea 3D și finisarea manuală, aducând împreună tehnologia și meșteșugul).

Ceea ce m-a influențat cel mai mult nu a fost un anumit obiect sau o anumită expoziție. A fost să văd orașe întregi comportându-se diferit. (Cred că sunt obsedată de găsirea unor noi moduri de a exista, pentru că însăși existența poate fi atât de dificilă.)

În timpul Milan Design Week, spațiul public era temporar ocupat de creație. Oamenii mergeau fără destinațiile lor obișnuite, intrau în clădiri necunoscute și își lăsau curiozitatea să le reorganizeze zilele. Am început să înțeleg importanța ocupării spațiului public nu doar fizic, ci și imaginativ: schimbarea temporară a ceea ce un oraș le permite oamenilor să facă și a felului în care le permite să se comporte.

Veneția m-a învățat ceva diferit. Pentru că mașinile și bicicletele nu sunt permise, distanța devine fizică. Ca să te întâlnești cu un prieten, s-ar putea să fie nevoie să mergi pe jos cincizeci și cinci de minute. Asta îți schimbă relația cu efortul, timpul, alegerile și propriul corp. Pavilioanele Bienalei m-au transportat în universuri distincte, dar Veneția însăși poate să fi fost cea mai puternică instalație.

Am început să înțeleg că spațiul nu este pur și simplu locul în care se întâmplă o experiență. Spațiul este unul dintre lucrurile care fac experiența să se întâmple. Un oraș poate schimba viteza cu care ne deplasăm, locul în care privim, ceea ce considerăm posibil și oamenii pe care devenim disponibili să îi observăm. Această înțelegere continuă să îmi influențeze felul în care creez și astăzi.

În 2015, ai intrat în MESA, unde ai ajuns ulterior Global Head of Experience. Munca ta implica obiecte, scenografie, ritualuri și cadre de interacțiune, toate gândite pentru a influența felul în care oamenii lucrează împreună. Ce ai învățat despre comportamentul uman observând atât de multe echipe lucrând sub presiune și în contexte de creativitate intensă?

Am învățat că absolut totul influențează felul în care oamenii se comportă împreună: înălțimea unei mese, cine intră primul, unde este așezat un obiect, dacă există muzică sau liniște, dacă încăperea pare îngrijită sau improvizată. Sub presiune, aceste detalii devin și mai vizibile.

La MESA, am devenit interesată de ritualuri mai degrabă decât de reguli.

 O regulă îți spune ce este permis. Un ritual marchează o trecere. Când intri într-o biserică, într-un muzeu sau într-un teatru, corpul tău înțelege adesea că este așteptat un alt tip de comportament înainte ca cineva să îți explice acest lucru.

Voiam să înțeleg cum ar putea o experiență să creeze acel prag pentru un grup aflat sub presiune: o lume temporară, cu propriul timp, propriile gesturi și propriile acorduri.

Dar oamenii nu sunt un material predictibil. Se împotrivesc, înțeleg greșit, întrerup și surprind. În timp, am încetat să tratez acest decalaj ca pe un eșec al designului. Acolo structura întâlnește o ființă umană reală — și tocmai de aceea acolo începe experiența.

(E important să spun că nu am descoperit acest lucru citind cărți despre ritualuri. Procesul a fost unul destul de intuitiv și empiric: să mă observ pe mine însămi pentru a încerca să percep o altă persoană și să devin puțin obsedată de detalii.)

Am început, de asemenea, să înțeleg o experiență ca pe o succesiune. Ce determină pe cineva să intre? Cum începe? Când se produce o schimbare? Ce este, de fapt, invitat să facă? Cum se încheie? Ce rămâne după?

MESA a fost o parte importantă a formării mele, dar aparține unui capitol anterior al practicii mele. Ani mai târziu, prin Belleza<Belleza, am transformat aceste observații în propria mea metodologie în șase etape, pe care o folosesc acum în munca mea artistică și profesională: The Seduction, The Start, The Shift, The Action, The Closure și The Memory.

Ai lucrat în contexte foarte diferite, cu organizații și profesioniști dintr-o gamă largă de domenii. După zeci de proiecte de acest tip, ai început să identifici anumite lucruri care îi ajută pe oameni să devină mai creativi sau să colaboreze mai eficient? Ce rămâne constant, indiferent de cultură sau industrie?

Pentru mine, rămân constante trei lucruri: forma nu este niciodată neutră, participarea începe atunci când ceea ce se întâmplă are cu adevărat nevoie de tine, iar creativitatea are nevoie atât de structură, cât și de spațiu pentru a interveni.

Într-o lucrare, nouăzeci de femei au ocupat o singură masă pe scena unui teatru remarcabil din São Paulo — un spațiu rezervat în mod normal celor care performează, în timp ce toți ceilalți privesc. Experiența a investigat imaginarul feminin al puterii: ce imagini ale puterii am moștenit, pe care le reproducem și pe care le-am putea inventa împreună. Așezarea unei mese comune pe scenă a perturbat ierarhia ei obișnuită. Nu mai exista o separare clară între spectacol și public. Femeile însele au devenit imaginea, adunarea și evenimentul.

Într-o altă lucrare, Instructions for a Shared Dessert, am creat un tort lung de un metru care trebuia mâncat împreună, cu linguri direct din tort. Desertul nu putea exista pe deplin pentru un singur individ. Forma lui îi obliga pe oameni să negocieze distanța, ritmul, așteptarea, oferirea și împărțirea. Obiectul era incomplet fără relație.

Forma ne spune discret care este rolul nostru și influențează felul în care relaționăm. O masă lungă stabilește un tip de relație; un cerc produce altul. Să mergi alături de cineva generează o conversație diferită de cea pe care o ai stând față în față cu acea persoană. A scrie înainte de a vorbi schimbă cine este auzit.

Creativitatea nu apare neapărat pentru că le spunem oamenilor să fie creativi. Ea apare atunci când forma schimbă comportamentele care ne sunt disponibile — când există suficientă structură pentru ca oamenii să poată intra în situație și suficientă deschidere pentru ca ei să poată modifica ceea ce se întâmplă.

În felul în care vorbești despre creativitate, ideile de a inventa, de a găsi soluții noi și de a rămâne curioasă reapar constant. Cum îți păstrezi propria curiozitate într-o profesie în care ești adesea persoana responsabilă de crearea condițiilor în care ceilalți pot explora și experimenta?

Îmi păstrez curiozitatea creând — și acceptând — proiecte pentru care nu cunosc deja răspunsul. Unele încep cu o provocare pe care mi-o aduce o organizație sau o instituție. Altele pornesc de la o întrebare la care nu mă pot opri din a mă gândi, așa că creez o lucrare pentru a o investiga. Ambele presupun să nu-mi transform propria practică într-o formulă.

Fiecare context produce o ecuație diferită. Cine este aici? Unde suntem? Ce înseamnă deja acest loc? Ce se poate întâmpla aici și nu s-ar putea întâmpla în altă parte? Pot repeta structura unei lucrări, dar nu cred în instalarea ei neschimbată. Există întotdeauna un element nou în ecuație, iar cu cât îl iau mai în serios, cu atât cresc șansele de a crea ceva semnificativ pentru oamenii care vor trăi experiența.

În 2026, această ecuație a devenit Confessonhário, sau Dreams Out Loud, la Theatro Municipal de São Paulo. În cadrul lucrării, oamenii își mărturisesc unor necunoscuți visele pe care le au în stare de veghe; aceste vise sunt scrise, puse într-o cutie, amestecate și apoi primesc voci noi. În acea zi, 108 persoane s-au întins pe scena teatrului și și-au mărturisit visele. Oameni care, în mod normal, ar fi stat pe scaunele din public s-au trezit desculți și întinși pe podea, sub tavanul pictat al teatrului — un loc pe care mulți artiști trebuie să viseze foarte îndrăzneț chiar și pentru a-și imagina că vor ajunge vreodată să stea acolo.

După aceea, o femeie a plecat plângând. Mi-a spus că nu plângea din cauza visului pe care îl mărturisise sau a celui pe care îl auzise. Plângea pentru că își dăduse seama că nu își spusese niciodată visele cu voce tare.

Până atunci, nu înțelesesem pe deplin gravitatea — în sensul gravitațional al cuvântului — de a spune un vis cu voce tare. Uneori, lucrarea își dezvăluie sensul prin ceea ce descoperă o altă persoană în interiorul ei.

Așa îmi păstrez curiozitatea: creând situații care încă mă pot învăța ceva. Nu vreau să vin cu un răspuns gata de instalat. Vreau să descopăr ce face posibil acest loc, acești oameni și acest moment — și ce mi-ar putea permite să risc sau să înțeleg pentru prima dată.

Love Is In The Cloud a apărut în primele zile ale pandemiei, într-un moment în care lumile fizice ale oamenilor deveniseră brusc mult mai mici. Ai pornit de la nevoia de a readuce elementul de surpriză și emoțiile asociate întâlnirii cu o persoană nouă. Îți amintești momentul în care ai realizat că această idee ar putea deveni un proiect?

Da și nu. Îmi amintesc momentul în care a apărut impulsul, dar nu l-am înțeles imediat ca pe un proiect.

Eram într-o întâlnire pe Zoom cu foști colegi de la un curs pe care îl urmasem și, la un moment dat, am fost împărțiți în camere de lucru separate. Dintr-odată, am simțit fluturi în stomac și m-am gândit: Oare cine va fi de cealaltă parte? Cu cine voi vorbi?

Am observat acel sentiment neașteptat — oare l-aș fi simțit la fel de intens dacă nu am fi fost în pandemie? — și am vrut imediat să îl transform în ceva ce și alți oameni ar putea simți. M-am trezit singură cu cineva pe care nu îl cunoșteam, într-un instrument asociat în principal cu munca, obligația și epuizarea. M-am întrebat dacă acea mică încăpere digitală ar putea deveni altceva.

Ar putea recupera emoția și nervozitatea întâlnirii cu un necunoscut? Ar putea același ecran care ne uniformiza viețile să introducă din nou imprevizibilul?

Love Is In The Cloud a început ca o încercare de a răspunde acestor întrebări. A fost mai aproape de un experiment participativ decât de o idee de business. Nu voiam să creez o platformă de dating sau o soluție pentru singurătate. Voiam să creez o mică deschidere prin care surpriza să poată reveni — și apoi să observ ce fac oamenii cu ea.

În forma sa online, Love Is In The Cloud aducea împreună necunoscuți care nu se întâlniseră niciodată și îi ghida printr-o serie de conversații și ritualuri. Cum ai construit structura acestor întâlniri și în ce măsură crezi că intimitatea dintre doi oameni poate fi, de fapt, proiectată?

Nu cred că intimitatea în sine poate fi proiectată. În momentul în care pretind că o pot produce, elimin incertitudinea care o face posibilă.

Ceea ce pot proiecta sunt condițiile: felul în care ajung două persoane, cât de multe știu una despre cealaltă, durata întâlnirii, progresia gesturilor și a întrebărilor și alternanța dintre a vorbi și a asculta.

În Love Is In The Cloud, participanții intrau fără fotografii, profiluri sau filtre de compatibilitate. Structura trebuia să fie precisă pentru că rezultatul nu putea fi. Oferea suficientă formă pentru ca oamenii să nu se simtă abandonați, dar suficientă deschidere pentru ca ceva neplanificat să poată apărea.

Pot invita vulnerabilitatea, dar nu o pot cere. O invitație autentică trebuie să conțină posibilitatea unui da, a unui nu sau a unui poate. Altfel, este o instrucțiune deghizată în participare.

Pentru o anumită perioadă de timp, doi necunoscuți acceptă să nu știe ce va deveni întâlnirea lor. A susține această stare de a nu ști ar putea fi una dintre condițiile intimității.

Eu construiesc situația. Întâlnirea le aparține.

O parte importantă a proiectului a fost absența filtrelor algoritmice și a criteriilor obișnuite pe care ne bazăm atunci când decidem cu cine vrem să ne conectăm. Într-un moment în care platformele digitale ne recomandă constant oameni, produse și experiențe pe baza asemănărilor, ce crezi că pierdem atunci când întâlnirile cu ceilalți devin prea previzibile?

Când întâlnirile devin prea previzibile, cred că pierdem mai mult decât surpriza. Pierdem exercițiul de a întâlni ceea ce nu am ales — și de a rămâne atunci când nu putem anticipa rezultatul.

Am înțeles acest lucru mai clar când am fost invitată să creez un performance, o experiență — orice aș fi vrut — la HackTown, un festival brazilian de inovație, tehnologie și întâlniri care are loc în Santa Rita do Sapucaí, un mic oraș din Minas Gerais. Înainte să decid ce aș putea crea acolo, l-am rugat pe fondatorul festivalului să-mi povestească despre oraș și despre motivul pentru care exista festivalul.

Mi-a spus că o parte din sentimentul de bine al orașului venea din întâlnirile neplanificate care încă aveau loc pe străzile sale. Pleci de acasă să cumperi pâine, întâlnești pe cineva la care nu te așteptai, te oprești să vorbești și te întorci acasă într-o altă stare. Aceste întâlniri mici, neprogramate, se acumulează. Zi după zi, ele schimbă felul în care oamenii trăiesc orașul și se raportează unii la ceilalți.

Am vrut să recuperez și să experimentez această posibilitate. Ce aș întâlni dacă m-aș face disponibilă pentru ceea ce nu puteam anticipa?

Așa că am creat special pentru performance un scaun din lemn: două locuri orientate în direcții opuse, cu spătare joase care permiteau ca spatele a doi necunoscuți să se atingă. Am stat acolo timp de opt ore, într-o piață publică, lăsând locul din spatele meu liber pentru oricine ar fi venit.

Cu o zi înainte, voiam să anulez. Eram convinsă că nu va veni nimeni. Credeam că am nevoie de un scenariu, de întrebări, de ceva de spus — deși lucrarea era tocmai despre neașteptat, despre a nu ști și despre a susține această stare de a nu ști.

Când cineva s-a așezat și spatele nostru s-a întâlnit, puteam simți anxietatea urcând prin coloana vertebrală a celeilalte persoane în timp ce întreba: „Și acum? Ce se întâmplă? Ce facem aici? Trebuie să mă descarc? Încep eu sau începi tu?”

Voiam să mențin tăcerea suficient de mult pentru ca ceva dincolo de mecanismele noastre obișnuite de interacțiune să poată apărea. Dar îmi era greu. Mă gândeam întruna: dacă nu spun nimic, persoana aceasta s-ar putea să nu rămână prea mult. Iar dacă pleacă, înseamnă că nu i-a plăcut? Înseamnă că lucrarea a eșuat?

Nu îi puneam doar pe ceilalți într-un experiment. Mă pusesem și pe mine acolo. Descopeream dacă pot rămâne într-o întâlnire fără să știu ce să fac cu ea.

Asta este ceea ce predictibilitatea excesivă s-ar putea să ne ia: capacitatea de a rămâne într-o întâlnire înainte să știm pentru ce este, unde ne va duce sau dacă ne va satisface.

Proiectul s-a mutat ulterior dincolo de spațiul online și în contexte fizice, inclusiv la Inhotim, unde întâlnirile dintre doi necunoscuți erau construite în jurul unei opere de artă. Ce se întâmplă cu o experiență de acest tip atunci când oamenii împărtășesc același spațiu și aceeași operă de artă, în loc să se întâlnească prin intermediul unui ecran?

Un ecran încadrează două chipuri și elimină o mare parte din corp. La Inhotim, oamenii trebuiau să meargă, să aștepte, să se recunoască, să se apropie și să stea în fața aceleiași opere de artă. Corpurile lor, peisajul, distanța dintre ei și chiar vremea deveneau parte din întâlnire.

Lucrarea se numea Frio na Barriga com Obra & Hora Marcada — ceva de genul „Fluturi în stomac, cu o operă de artă și o oră stabilită”.

Opera de artă nu era un decor sau un subiect despre care erau obligați să discute. Devenea o a treia prezență: ceva către care amândoi se puteau întoarce atunci când privitul direct unul la celălalt devenea prea intens și ceva prin intermediul căruia devenea vizibil felul în care fiecare percepea.

Doi oameni nu stau niciodată în fața exact aceleiași opere. Unul observă o culoare; altul își amintește o scenă din copilărie. Unul vrea să vorbească; celălalt rămâne în tăcere.

Mutarea lucrării în afara spațiului online m-a făcut să înțeleg că ea nu fusese niciodată doar despre conversație. Era și despre tot ceea ce o înconjura: corpuri, distanță, curaj, peisaj și posibilitatea de a privi împreună.

Anul acesta ai participat la UNFINISHED, un festival construit în jurul întâlnirilor dintre oameni, idei și perspective diferite. Vei vorbi unui public obișnuit să participe și să pună întrebări, mai degrabă decât să asculte pur și simplu. Cum se schimbă o experiență pentru tine atunci când nu poți anticipa cine se va afla în fața ta sau ce va aduce fiecare persoană în conversație?

Anul acesta, nu am urcat propriu-zis pe scenă. Am adus experiențe participative și obiecte relaționale. Atunci când nu pot anticipa cine va veni, trebuie să creez diferit. Nu pot compune un mesaj pentru un public stabil; trebuie să creez structuri capabile să primească diferența, refuzul, ezitarea și surpriza.

Relația mea cu UNFINISHED a implicat întotdeauna această incertitudine. Într-o ediție anterioară, festivalul ocupa clădiri diferite din București. Am transformat deplasarea dintre ele în Butterflies in Your Path: oamenii mergeau prin oraș căutând necunoscutul care purta cealaltă jumătate a simbolului lor. Intervalul — partea în care nu mai puteam determina ce urma să se întâmple — a devenit lucrarea.

Anul acesta, formele au fost foarte diferite: o experiență în întuneric, o plimbare prin București și scaune relaționale amplasate într-o grădină. Dar întrebarea din spatele lor este aceeași: cât de precisă poate fi structura fără să predetermine ceea ce se întâmplă în interiorul ei?

Faptul că nu știam cine va veni nu a fost o dificultate pe care trebuie să o depășesc. A fost ceea ce face ca lucrarea să devină completă. Rolul meu a fost să creez o invitație precisă și apoi să renunț la o parte din autoritate. Pot compune condițiile, dar nu pot compune oamenii care intră în ele. Oricine vine schimbă — și completează — lucrarea.

Ai creat experiențe în care întâlnirea dintre doi oameni devine chiar materialul proiectului, de la Love Is In The Cloud la experiențele dezvoltate în spații de artă. Când te gândești la întâlnirea care a avut loc cu publicul UNFINISHED, ce ți-ar plăcea să ia oamenii cu ei după această experiență?

De data aceasta nu a existat o singură încăpere. Lucrările se vor desfășura în întuneric, pe străzile Bucureștiului și în jurul a două scaune, într-o grădină. Și nu vreau ca toată lumea să plece cu același lucru.

Fiecare lucrare oferă un alt tip de permisiune. În portugheză, Confessonhário este un cuvânt pe care l-am inventat combinând confessionário — confesional — și sonhar — a visa. Am crescut simțindu-mă rușinată că visez prea mult, că am vise mai mari decât mine. Rareori le spuneam cu voce tare. Pentru ca un vis să-mi iasă din gură, trebuia aproape să devină o confesiune: ceva intim pe care îl puteam dezvălui doar cerând permisiunea de a nu fi judecată.

În Dreams Out Loud, o persoană își mărturisea un vis, în timp ce alta îl scria la persoana întâi — ca și cum visul ar fi al său. Visele sunt puse într-o cutie, amestecate și apoi citite cu voce tare de alte persoane. Mi-ar plăcea ca cineva să plece cu mai multă permisiune de a spune un vis cu voce tare — și să recunoască faptul că un vis se poate schimba atunci când începe să circule prin alte mâini, voci și corpuri.

Scaunele oferă o altă permisiune: aceea de a rămâne în apropierea dezacordului fără a fi nevoie să îl rezolvi. Două puncte de vedere pot fi orientate în direcții opuse și pot rămâne conectate. Două adevăruri contradictorii pot sta unul în fața celuilalt fără ca unul să fie obligat să dispară.

În A Thousand Ways to Meet You, participanții au mers prin București și au întâlnit mai multe persoane, în diferite configurații. Mi-ar plăcea să fi observat nu doar cine este fiecare necunoscut, ci și cine devin ei înșiși în relație cu fiecare dintre aceste persoane.

Nu m-am așteptat ca toată lumea să plece transformată. Nu am încredere în această promisiune. Sper să fi plecat puțin mai dispuși să spună ceea ce a rămas privat, să se apropie de o altă persoană fără să ceară mai întâi certitudine sau să rămână aproape de ceva ce nu pot înțelege pe deplin.

La un moment dat te-ai descris drept „artistă a întâlnirilor” și vorbești adesea despre experiențe care le permit oamenilor să simtă ceva înainte de a procesa rațional ceea ce li se întâmplă. Cum ai ajuns să privești emoția ca pe un material cu care poți lucra și cum poate fi ea modelată fără să devină artificială?

Corpul ajunge înaintea limbajului. Simțim temperatura, distanța, expunerea, atracția sau disconfortul și abia mai târziu începem să explicăm ce s-a întâmplat. Cuvintele întârzie întotdeauna puțin.

Procesul meu începe, de obicei, cu o intenție: ce vreau să fac posibil aici? Pornind de la asta, mă întreb ce senzații ar putea deschide o cale către acel lucru. Apoi traduc aceste senzații în ritualuri și gesturi și, în cele din urmă, în spații, secvențe și obiecte simbolice.

Dar intenția nu este o comandă emoțională. Nu pot decide că cineva va fi emoționat, vulnerabil sau conectat. Dacă încerc să forțez o emoție, ea devine artificială.

Materialul nu este emoția în sine, ci condițiile care afectează corpul înainte să apară o explicație. Să le ceri celor 108 persoane să-și scoată pantofii și să se întindă pe scena unui teatru le schimbă poziția fizică și simbolică. Să stai spate în spate cu un necunoscut schimbă ceea ce poate fi văzut, felul în care este simțită tăcerea și direcția atenției. Aceste alegeri pot crea expunere, ușurare, disconfort sau încredere — dar nu pot determina care dintre ele va apărea.

Aici emoția încetează să mai fie un efect și devine material viu. Pot lucra cu distanța, anticiparea, întunericul, atingerea, așteptarea și expunerea, dar nu pot simți în locul altcuiva.

De asemenea, nu pot cere unei alte persoane să intre într-un risc în care eu însămi nu sunt dispusă să intru. Dacă lucrarea presupune vulnerabilitate, incertitudine sau prezență, trebuie să devin și eu parte din ea. Cele opt ore petrecute pe scaun mi-au arătat foarte clar acest lucru: nu eram în afara lucrării, controlând-o. Eram în interiorul ei, îndoindu-mă de mine în timp real.

Construiesc detaliile astfel încât să existe loc pentru ceva ce nu am proiectat.

Tehnologia și inteligența artificială ne permit acum să generăm imagini, texte și experiențe standardizate cu o viteză fără precedent. Practica ta se concentrează, în schimb, asupra unor lucruri mult mai greu de automatizat: întâlniri umane autentice, surpriză și emoție. Ce crezi că va deveni mai important în designul experiențelor în următorii ani?

Cred că agenția, prezența fizică și expunerea la ceea ce nu am ales vor deveni din ce în ce mai importante. Mă interesează partea unei experiențe care rămâne dincolo de predicție: răspunsul altei persoane, contradicția, refuzul, tăcerea și posibilitatea ca ceva să nu se întâmple așa cum a fost planificat.

Inteligența artificială poate genera variații uimitoare pornind de la tipare și probabilități. Folosesc tehnologia și sunt curioasă în privința ei. Dar cu cât viețile noastre devin mai personalizate, optimizate și previzibile, cu atât devine mai valoroasă expunerea la ceea ce nu am selectat.

O mașină poate anticipa răspunsul cel mai probabil. O întâlnire începe atunci când cineva face ceva ce eu nu aș fi putut scrie pentru el.

O altă persoană nu este o experiență generată în funcție de preferințele mele. Are propria istorie, propriile limite, dorințe și propriul mister. Poate înțelege greșit invitația, îi poate schimba direcția, o poate refuza sau poate rămâne tăcută. Libertatea sa nu este un defect al designului. Este ceea ce face situația vie.

Designul experiențelor va trebui, din ce în ce mai mult, să protejeze spații pentru acest tip de imprevizibilitate — nu aleatoriu ca spectacol, ci structuri în care oamenii să aibă în continuare suficientă agenție pentru a modifica ceea ce se întâmplă.

Privind la parcursul tău de la bijuterie și design la experiențe de grup, de la MESA la Love Is In The Cloud, interesele tale par să se fi îndreptat tot mai mult către relațiile umane. Ce ai vrea să creezi în continuare și ce fel de experiență simți că încă nu ai creat?

Ceea ce vreau să fac în continuare este să-mi împing practica în două direcții aparent opuse: lucrări participative care îmi cer prezența pentru perioade lungi de timp și lucrări care pot continua și fără mine.

Vreau să creez mai multe performance-uri participative de lungă durată. În 2024, am participat la Cleaning the House, un workshop al Marina Abramović Institute, în cadrul căruia am exersat prezența prin exerciții de lungă durată. Mi-a schimbat înțelegerea timpului — nu ca pe un container neutru, ci ca pe un material care poate modifica corpul, percepția și prezența.

Nu mă interesează rezistența ca spectacol, ci ceea ce devine perceptibil abia după ce rămânem suficient de mult într-o situație — când corpul încetează să mai producă răspunsurile sale obișnuite, timpul se schimbă și devine posibil un alt tip de atenție. Acea experiență a devenit un reper important pentru À Espera de Encontros Inesperados, când am rămas așezată timp de opt ore într-o piață publică, disponibilă pentru întâlniri pe care nu le puteam anticipa. Vreau să continui să cercetez ce poate face durata în relația dintre artist, participant și loc.

În același timp, vreau să creez mai multe obiecte — lumi portabile în care oamenii pot intra — și să explorez felul în care o lucrare participativă poate continua dincolo de artistul ei. O experiență pe care am creat-o împreună cu femei în jurul imaginarului puterii a devenit ulterior un oracol. Un scaun relațional poate rămâne într-o grădină și poate continua să organizeze întâlniri între corpuri și după ce eu am plecat. Alte lucrări, inclusiv Confessonhário, ar putea deveni seturi de instrucțiuni pe care oamenii să le activeze în locuri diferite, fără ca eu să coordonez fiecare gest.

Asta nu înseamnă să fac lucrarea impersonală sau să o reproduc la nesfârșit. Vreau să înțeleg cum poate o lucrare să fie activată de alți oameni fără să piardă întrebările, precizia și etica care o fac să fie a mea.

Vreau, de asemenea, să depășesc ideea că apropierea de o altă persoană trebuie să se producă întotdeauna prin dialog, carduri de conversație sau explicații. Vreau să investighez cum obiectele, pozițiile, mișcarea, proximitatea, tăcerea și acțiunile comune ne-ar putea permite să relaționăm înainte de a găsi cuvintele potrivite.

Belleza<Belleza este structura pe care o construiesc pentru a susține aceste direcții diferite: studioul meu pentru experiențe personalizate, concepute și semnate de autor, în care cercetarea artistică și proiectele realizate la comandă se pot influența reciproc fără a deveni indistincte. Prin intermediul lui vreau să creez performance-uri participative, obiecte relaționale și experiențe pentru instituții culturale și organizații — aducând mai multă poezie, stranietate și umanitate în locuri organizate adesea în jurul eficienței și certitudinii.

Dorința mea este să continui să creez forme care să-mi permită să rămân acolo unde mă pierd: în relația cu o altă persoană.

–

Despre UNFINISHED 26

Între 25 și 27 septembrie, festivalul multidisciplinar UNFINISHED a revenit la București cu tema MULTIPLICITY. Peste 45 de invitați din peste 15 țări, din domenii precum psihanaliză, fizica particulelor, arhitectură, agricultură regenerativă, dans, panificație, muzică electronică și poezie, s-au reunit timp de trei zile în House of Ideas și în grădina din jurul ei.

Ca în fiecare an, participarea la festival a presupus timp și implicare. Unica modalitate de a avea acces în comunitatea UNFINISHED a fost prin completarea unei aplicații, în care cei interesați au fost invitați să povestească despre ei, despre valorile și motivația lor și despre ce au adus în festival prin prezența lor.

–

Poți citi interviul în engleză aici.