Andreea Vasile, actriță: „Cred că viața împlinită e când te trezești dimineața și faci ce îți place”

Andreea Vasile are o carieră construită în teatru, film și televiziune, iar parcursul ei profesional a început cu o schimbare de direcție pe care a ales să o facă în propriul ritm: după Facultatea de Litere, a dat la UNATC fără să spună nimănui. De atunci, actoria a devenit un drum pe care l-a construit pas cu pas, cu proiecte diferite, roluri care au provocat-o și cu o preocupare constantă pentru meserie.

Unul dintre cele mai recente proiecte ale sale este 3 zile în septembrie, filmul cu cel mai mare număr de spectatori la TIFF 2026, unde două proiecții sold-out au adunat 4.000 de spectatori. Filmul s-a aflat în Top 7 filme preferate de publicul Festivalului Internațional de Film de la Rotterdam și a fost selectat la Filmfest München. Din 18 septembrie, producția intră în cinematografele din toată țara.

În film, Andreea interpretează rolul Biancăi, o femeie a cărei nuntă se destramă chiar înainte de a începe și care pornește într-o derivă nocturnă pe litoral. Pentru actriță, rolul a venit și cu o provocare tehnică aparte: o filmare continuă de 65 de minute, în care fiecare mișcare, replică și schimbare de spațiu trebuia să se întâmple cu precizie.

Andreea ne vorbește despre ce a însemnat 3 zile în septembrie, profesional și personal, despre eșec și felul în care acesta ne poate ajuta să înțelegem mai bine propriile tipare, despre cum se schimbă definiția succesului de-a lungul timpului și despre relația dintre încredere și nesiguranță.

Andreea, ai dat la actorie (UNATC) pe ascuns, imediat după ce ai terminat Facultatea de Litere, fără să știe nici măcar mama ta. Te-ai gândit atunci că dacă eșuezi, eșecul va fi «fără martori»? Privind în urmă, cât de important este pentru o femeie să își acorde spațiul de a încerca și de a greși departe de ochii lumii?

E foarte straniu cum, pe măsură ce trece timpul, ni se modifică percepția asupra evenimentelor din trecutul nostru. E adevărat că atunci nu am vrut să spun nimănui pentru că nu puteam să duc 1 – un posibil eșec personal și 2 – un posibil eșec al celor din jurul meu, care ar fi fost echivalentul unei dezamăgiri. Mai pe scurt, nu voiam să dezamăgesc.

Dar, da, privind în urmă, „secretul” ăla nu mi se mai pare esențial; ce mi se pare extraordinar acum e că, fără să știu atunci, mi-am luat libertatea de a face un pas în ritmul meu. Fără presiunea celor din jur. Fără aprobarea lor. Și da, cred că e important să încercăm fără spectatori, în propriul ritm și în propriul timp. Și asta nu înseamnă lipsă de curaj. Ci doar că uneori n-ai nevoie de validarea sau aprobarea nimănui. Uneori când simți că e momentul să faci ceva, o faci așa cum crezi tu că e mai bine pentru tine. Sunt unele acțiuni, decizii, momente prin care treci și care au legătură numai și numai cu viața ta. Și atunci cred că e important să faci lucrurile în ritmul tău și în termenii tăi. 

Menționai că din eșec înveți cel mai bine. Care a fost cel mai bun eșec din viața ta și ce te-a învățat acesta?

Nu cred că există cel mai bun eșec, adică nu unul definitoriu. Încerc constant să învăț din greșeli, în sensul în care sunt foarte atentă și cât se poate de lucidă în a analiza și deconstrui situațiile în care greșesc, ce a depins de mine, ce n-a fost în puterea mea, ce n-am știut la momentul respectiv, ce ar fi trebuit să știu și ce m-a împiedicat să știu. Mă interesează mai degrabă să nu repet aceleași tipare – și mai puțin să nu mai greșesc deloc. Greșeala îmi dă ocazia să înțeleg lucruri despre mine și despre momentul în care sunt, așa că eu cred că cel mai important e cum anume ne raportăm la eșec. Cum ne revenim după eșec fără să rămânem blocați în greșeala anterioară.  Și mai cred că nu înveți niciodată imediat: ah, asta e eșecul, gata. Cred că e un proces, la început e frustrarea că n-ai făcut ce trebuia și de abia după vine înțelegerea. Dar asta doar dacă ne preocupă, altfel viața noastră e un lung șir de repetări. 

Ai declarat la un moment dat că «faima și succesul nu sunt destinații, ci niște opriri». Cum arată pentru tine o viață împlinită dincolo de aplauze sau lumina reflectoarelor?

Habar n-am acum ce înseamnă faimă și succes. Cred că viața împlinită e când te trezești dimineața și faci ce îți place. Când te trezești și ai lângă tine oamenii pe care-i iubești. Și sunt sănătoși. Când râde fiu-meu, când suntem împreună, când petrecem timp împreună. 

3 zile în septembrie are o structură tehnică impresionantă: o filmare continuă de 65 de minute. Cum se gestionează o asemenea tensiune ca actor? Simți că această continuitate te-a ajutat să intri mai adânc în starea personajului sau a adăugat o presiune suplimentară?

Presiunea venea dintr-un lung șir de detalii tehnice pe care trebuia să le respect. Dacă într-una dintre multele locatii nu respectam semnele, probabil ca nu aș mai fi avut lumina sau nu mai eram în cadru. A fost o coordonare extraordinară între noi toți actorii și echipa tehnică care face o treabă cel puțin impresionantă. Ate (Alex Dorobanțu) și echipa lui au reușit să facă posibil acest cadru de 65 min. Aveam momente când alergam cot la cot cu Ate pe scări, el să prindă camera care cobora în timp real pe un scripete, eu sa nu ratez cadrul. Și, după câteva repetiții, am reușit să scoatem timpul necesar (recunosc că eu eram pe tocuri). Așadar, cadrul ăsta lung a venit cu presiune și tensiune atât pentru noi actorii, cât și pentru echipa tehnică. 

O joci pe Bianca, o femeie a cărei nuntă se destramă înainte de a începe și care fuge într-o noapte de rebeliune pe un litoral pustiu – totul însă presărat cu o doză bună de umor de situație și de dialog. Comedia neagră e un gen mai rar întâlnit în cinema; ce rol are umorul când ne raportăm la lucruri serioase? 

Cred că umorul nu diminuează cu nimic gravitatea lucrurilor, le face un pic mai suportabile. Problemele nu dispar atunci când sunt privite cu umor, da’ sunt mai ușor de purtat. Și cred că noi ca popor avem acest tip de umor care ne-a salvat din multe momente. Sau ne-a ajutat, cel puțin, să mergem mai departe. 

Distribuția filmului reunește nume puternice: Adela Popescu, Mirela Zeța, Emilia Popescu. Cum a fost dinamica dintre voi pe platou? 

Eu am o mare admirație pentru ele. Atât la nivel profesional, dar și la nivel uman. Pentru mine zilele petrecute acolo, cu toata presiunea și neliniștile și obstacolele, mi-au oferit printre cele mai frumoase amintiri. Încrederea care s-a instalat imediat una în cealaltă (doar cu Emilia mai lucrasem înainte), bucuria de a fi împreună în aceeași poveste, dar și prezența extraordinară a fiecăreia dintre ele, cu tot ce sunt ele, gândurile și energia lor absolut uimitoare, au făcut ca povestea asta să aibă forma actuală. Și le sunt extrem de recunoscătoare.

P.S: tocmai ne întoarcem de la festivalul de film de la Sarajevo, unde am fost împreună toate cele 3 zile, și când zic împreună, de la cafeaua de dimineață până la machiatul și aranjatul toate în aceeași cameră de hotel pentru covorul roșu :). Și , recunosc, am mai pus în sertăraș niște amintiri :). 

3 zile în septembrie a avut deja un succes răsunător: sold-out la TIFF, în Top 7 la Rotterdam și selectat la Filmfest München. Cum ai simțit reacția publicului? Rezonează spectatorii străini în același mod cu această poveste atipică sau au un unghi diferit de receptare?

A fost extraordinar să observ reacțiile spectatorilor la filmul nostru. Tot timpul am crezut că povestea noastră e profund românească, dar atat după festivalul de la München cât și după cel de la Rotterdam – iar acum tocmai ne întoarcem de la festivalul de film de la Sarajevo – reacțiile spectatorilor mi-au arătat că, de fapt, dilemele, emoțiile și conflictele  despre care vorbește filmul nostru sunt absolut universale. Că, indiferent din ce parte a lumii ar fi o poveste sau în ce limbă ar fi vorbită, oamenii se vor emoționa și amuza în aceleași locuri. Și că spectatorii vor merge până la capăt cu povestea, cu emoția, cu actorii. Cred în povești și cred că din orice colț de lume am fi, viața noastră e mai bogată, mai bună, noi ne schimbăm și devenim mai buni datorită poveștilor pe care le vedem, citim, ascultăm. 

Vorbim des despre succes ca despre o destinație, însă definiția lui se schimbă odată cu noi. Ce înseamnă succesul pentru tine astăzi și cum s-a transformat această definiție de-a lungul anilor?

Nu știu să răspund la întrebarea asta. Pentru mine succesul în momentul ăsta înseamnă că am proiecte, că muncesc, că am echipe de oameni minunate în jurul meu, că mă bucur împreună cu oamenii alături de care am muncit la un proiect de reacțiile spectatorilor când văd povestea noastră. Meseria asta seamănă mult cu sportul de performanță. Nu poți să obții performanță dacă nu ai ocazia să muncești, să crești, să descoperi. Și pentru mine succesul mai înseamnă să rămâi curios, să nu te oprești din căutat, să ai incertitudini care te duc mai departe, dar și încrederea care vine din muncă, gânduri și energie și prezență investite în meseria asta. 

Ce urmează în viața ta în perioada următoare?

Am probabil cel mai încărcat an.  Filmez de la începutul lui ianuarie pentru un serial care o să apară la anul și de care sunt și mândră și bucuroasă. O să încep filmările în paralel pentru un lungmetraj. Și suntem în plină promovare cu filmul nostru 3 zile în septembrie, care va intra în cinematografele din toată țara din 18 septembrie. Aseara am avut proiectia la Festivalul de Film de la Sarajevo, iar acum suntem în avionul de întors, ne pregătim de două săptămâni complicate în care vom fi cam în toate orașele din țară.

Dacă ar fi să intri acum într-o sală de curs la UNATC, plină de studente la actorie care visează la roluri mari, dar se izbesc de nesiguranță acestei meserii, ce le-ai spune? 

Că nesiguranță va face parte din meseria lor tot restul vieții. Dar că va trebui să muncească ca să capete încredere, iar încrederea și nesiguranța nu se exclud. Ba dimpotrivă, în meseria asta avem nevoie de amândouă, nesiguranța care ne ține atente, curioase și ne face să ne întrebăm dacă putem mai mult. Iar încrederea e cea care ne dă curajul să încercăm și să devenim mai bune. Că un casting nu e un verdict care să reflecte propria valoare. La fel cum nicio cronică proastă nu face asta. Niciun rol luat de altcineva. Că vor fi lucruri care vor depinde doar de ele și altele care nu. Și că trebuie să știe mereu să facă diferența între cele două. 

O întrebare care ți-ai fi dorit să îți fie adresată într-un interviu (și nu a fost până acum) și răspunsul la aceasta:

Nu am 🙂

–

Credit foto copertă: Cătălin Opritescu – Lightaholic