Anca Dinicu, actriță: Comedia m-a învățat să fiu spontană, să mă joc pe bune și să înțeleg că vulnerabilitatea, atunci când e privită prin filtrul umorului, devine o superputere.

Cu umor, spontaneitate și o energie care cucerește publicul, Anca Dinicu și-a construit un parcurs artistic în care comedia ocupă un loc special. În Teambuilding 2, actrița revine într-un univers familiar, alături de o echipă cu care împarte aceeași chimie și bucurie de a juca. Dincolo de comedie, însă, Anca simte că se află la începutul unei noi etape, în care își dorește să abordeze personaje diferite și să-și dezvăluie noi laturi. În interviul pentru The Woman, vorbește despre evoluția sa profesională, dorința de a ieși din zona de confort și felul în care se schimbă, ca actriță și ca om.

Ai intrat în lumea televiziunii la opt ani și de atunci, ai trecut prin teatru, televiziune, film și comedie, construindu-ți treptat un profil foarte recognoscibil. Privind înapoi la începuturile tale, ce crezi că a rămas din copilul care a urcat pentru prima dată pe scenă în actrița care ești astăzi?

A rămas aproape tot ce contează: curiozitatea aia uriașă, dorința de a-i face pe oameni să zâmbească și, recunosc, un pic din inconștiența vârstei! La opt ani nu aveam nicio mână de trac, nu mă gândeam la «ce o să zică lumea» sau la așteptări; urcam pe scenă pur și simplu din bucuria de a fi acolo și de a mă juca. Astăzi, chiar dacă am în spate ani de teatru, televiziune și film, încerc cu îndârjire să păstrez copilul ăla la suprafață. El e cel care mă salvează în comedie, el e cel care nu mă lasă să mă iau prea în serios și tot el își păstrează entuziasmul nealterat la fiecare proiect nou. Evident, acum am un pic mai multă tehnică și câteva nopți mai puține dormite, dar bucuria și spontaneitatea de la opt ani sunt tot acolo.

Ai crescut profesional într-un domeniu în care ai început foarte devreme și în care ai avut ocazia să vezi din interior cum se schimbă televiziunea, teatrul și cinematografia. Ce ai învățat despre meseria de actriță în primii ani, lucruri pe care nu aveai cum să le înveți la facultate?

Facultatea îți dă un pachet teoretic, îți pune bazele, dar meseria asta se învață cu adevărat pe „șantier”, adică pe platoul de filmare sau pe scenă, în fața publicului real. În primii ani am învățat ce înseamnă disciplina, răbdarea și rezistența la efort. La școală lucrezi într-un mediu protejat, unde ai timp să analizezi fiecare frază. În televiziune și pe platou, lucrurile se întâmplă pe repede-înainte: trebuie să fii pregătit să livrezi instant, să reacționezi pe loc și să fii proaspăt la dubla 10, chiar dacă filmezi de 14 ore și e frig. Am mai învățat cât de importantă este adaptabilitatea și lucrul în echipă, să înțelegi că nu ești doar tu pe scenă sau în cadru, ci depinzi de sunetist, de cameraman, de partener. Și, poate cel mai important lucru pe care nu te învață nicio școală: cum să gestionezi refuzurile, castingurile pierdute și să nu le iei personal, ci să mergi mai departe cu aceeași încredere.

Ai absolvit Facultatea de Artă Teatrală și Cinematografică, iar ulterior ai construit o carieră care nu a rămas într-o singură zonă. Pentru un actor, această libertate poate fi și o provocare: trebuie să îți găsești locul, dar și să te reinventezi permanent. Cât de important a fost pentru tine să îți construiești o voce proprie și când ai simțit pentru prima dată că publicul începe să recunoască „felul Anca Dinicu” de a face un personaj?

Pentru mine a fost esențial să îmi găsesc o voce proprie, dar nu a fost ceva ce am planificat la tablă, ci a venit natural, din dorința de a fi sinceră. 

În meseria asta e foarte ușor să fii pus într-un sertăraș sau să încerci să copiezi ce vezi că funcționează la alții. Libertatea de a trece de la teatru la televiziune și film mi-a oferit spațiu de joc, dar provocarea mare a fost să rămân eu însămi în tot procesul ăsta.

Momentul în care am simțit clar că publicul a rezonat cu stilul meu a fost fără îndoială perioada cu Gina Felea. A fost un personaj atât de bine primit și atât de viral, încât oamenii au început să rețină tipologia mea de umor, autoironia și modul în care construiesc o situație comică.

Atunci am realizat că publicul nu doar că mă recunoaște, dar așteaptă de la mine amprenta aia personală, acel filtru prin care dau viață oricărui personaj. Și e o bucurie enormă să știi că oamenii înțeleg și apreciază stilul tău unic.

Gina Felea este unul dintre personajele care au devenit extrem de recognoscibile pentru public și care au contribuit la asocierea ta cu un anumit tip de umor. Cum te raportezi astăzi la un personaj care a ajuns să fie atât de bine identificat cu tine și cât de greu este să îl lași să existe fără ca el să te definească?

Mă raportez la Gina Felea cu foarte multă iubire și recunoștință. Nu am cum să privesc înapoi decât cu drag, pentru că a fost o etapă fantastică în cariera mea și încă este.
Cât despre teama de a fi definită doar de un singur rol, secretul e să nu te blochezi singur acolo. Evident că există riscul ca oamenii să te vadă prin prisma celui mai popular personaj, dar e de datoria ta, ca actor, să mergi mai departe și să le arăți și alte fațete. Eu am continuat să fac teatru, film, alte proiecte de televiziune și roluri complet diferite, tocmai pentru a demonstra că Gina a fost doar o piesă dintr-un puzzle mult mai mare.

Comedia este adesea tratată ca un gen mai puțin „serios” decât drama, deși presupune un control foarte precis al ritmului, al corpului, al replicii și al relației cu publicul. Ce ai descoperit despre tine ca actriță lucrând în comedie și ce ți-a oferit acest gen de libertate pe care poate nu ai fi găsit-o în alte roluri?

Comedia este, paradoxal, un gen extrem de serios și de matematic. O milisecundă întârziere la o replică sau o privire într-o parte greșită și gluma s-a dus, s-a pierdut poanta. În comedie am descoperit că am un simț al ritmului foarte bine dezvoltat și o rezistență fantastică la autoironie, un lucru esențial dacă vrei să faci comedie bună, pentru că trebuie să fii dispus să te pui în situații penibile fără nicio ezitare.

Ce mi-a oferit comedia în plus față de orice alt gen este o libertate fantastică și o conexiune directă, instantă cu oamenii. În dramă, reacția publicului e tăcută, o simți în aer; în comedie, râsul e imediat, e cel mai sincer și rapid feedback pe care îl poți primi.

Comedia m-a învățat să fiu spontană, să mă joc pe bune și să înțeleg că vulnerabilitatea, atunci când e privită prin filtrul umorului, devine o superputere.

Există și o presiune particulară asupra actorilor care devin foarte vizibili: publicul ajunge să aibă anumite așteptări, iar succesul unui personaj poate crea tentația de a repeta formula care funcționează. Cum faci diferența între ceea ce știi că publicul așteaptă de la tine și ceea ce simți tu că ai nevoie să explorezi ca actriță?

Diferența o fac ascultându-mi instinctul. Publicul va dori întotdeauna să revadă rețeta care i-a plăcut, și e de înțeles, dar datoria mea ca actriță este să vin mereu cu ceva nou, să-i surprind. Nu înseamnă că refuz comedia sau rolurile comerciale, le iubesc, ci să caut mereu nuanțe noi, caractere diferite și provocări care să mă scoată din zona de confort. Cred că secretul este să respecți publicul și să-i oferi energia pe care o așteaptă, dar să nu-i dai exact aceeași mâncare reîncălzită. Atunci când alegi proiecte care te entuziasmează pe tine cu adevărat, energia aia autentică se transmite și spectatorii te vor urma cu plăcere și în alte direcții.

În ultimii ani, vizibilitatea a devenit aproape o parte a meseriei: apariții, interviuri, social media, promovarea proiectelor. Pentru un actor, cât din această expunere ține astăzi de profesie și cât începe să devină o presiune de a fi permanent prezent? Cum îți stabilești propriile limite?

Astăzi, vizibilitatea în social media și promovarea au devenit clar o extensie a meseriei de actor. Nu mai este suficient doar să faci un rol bun pe platou sau pe scenă, trebuie să știi să și comunici despre el, să creezi o punte directă cu publicul tău. Și asta e un lucru minunat în sine, pentru că ai o cale directă de exprimare, fără filtre.

Însă presiunea de a fi permanent prezent, pe val și conectat non-stop poate deveni extrem de obositoare dacă nu știi să pui frână. Există riscul să te risipești și să consumi în online energia pe care ar trebui să o pui pe scenă.

Limitele mele sunt destul de clare: expun și împărtășesc cu drag tot ce ține de profesia mea, de umor și de momentele autentice din viața mea, dar îmi protejez foarte mult intimitatea și momentele de liniște. Nu simt nevoia să postez fiecare secundă din zi sau să fiu prezentă doar de dragul de a fi vizibilă. Am învățat că e perfectly fine să dispari puțin, să-ți reîncarci bateriile și să lași proiectele și rolurile să vorbească cel mai tare pentru tine.

În această toamnă revii în cinematografe în rolul Lorena din Teambuilding 2, la patru ani după primul film, care a trecut pragul de un milion de spectatori. Ce s-a schimbat pentru tine în acești patru ani și cum ai găsit-o pe Lorena atunci când ai revenit la personaj?

Patru ani înseamnă o veșnicie în meseria noastră, dar și în viața personală. În timpul ăsta m-am schimbat destul de mult: am adunat mai multă experiență, am trecut prin proiecte noi, am devenit mămică și automat am căpătat un alt fel de maturitate și o altă perspectivă asupra lucrurilor. Când am revenit la Lorena, a fost ca și cum m-aș fi reîntâlnit cu o prietenă veche pe care nu am văzut-o de ceva timp, dar cu care reiei conversația exact de unde ai lăsat-o. Lorena a rămas la fel de efervescentă, directă și plină de energie, doar că contextul în care este pusă acum este diferit. A fost o bucurie uriașă să lucrez din nou cu echipa, pentru că există deja o chimie și un rodaj între noi. Am abordat-o pe Lorena cu mai multă relaxare și cu intenția clară de a le oferi oamenilor o comedie și mai bună decât prima.

Teambuilding 2 aduce în discuție, prin registrul comediei, teme foarte actuale precum inteligența artificială, diferențele dintre generații și transformările din lumea muncii. Ce te interesează la felul în care comedia poate vorbi despre schimbările reale prin care trecem fără să își piardă caracterul de divertisment?

Comedia are o putere extraordinară pe care alte genuri nu o au: poate să îți pună în față o oglindă a societății și să te facă să te gândești la lucruri foarte serioase, dar fără să te simți judecat sau moralizat. Atunci când râzi de o situație, o înțelegi mai ușor și o procesezi mai bine.

Subiecte precum inteligența artificială, confruntarea dintre generații sau absurdul corporatist sunt extrem de actuale și creează anxietăți reale în viața de zi cu zi. Ce face scenariul din Teambuilding 2 atât de bun este că ia aceste frici și schimbări drastice și le transformă în situații comice, în care spectatorul se recunoaște imediat — fie că e vorba de Gen Z care vorbește în acronime, fie de cel mai matur care nu înțelege de ce e nevoie de AI ca să trimiți un mail.

Îmi place că prin comedie putem să dezamorsăm tensiuni, să aducem la un loc generații complet diferite în aceeași sală de cinema și să vorbim despre prezentul nostru complicat cu râs, relaxare și empatie.

Filmul are o distribuție extinsă, iar proiectele de acest tip presupun o dinamică diferită față de un spectacol de teatru sau față de o producție construită în jurul câtorva personaje. Cum se schimbă energia ta de lucru atunci când ești parte dintr-un ansamblu atât de mare și ce ai descoperit despre colegii tăi în timpul filmărilor?

Când lucrezi într-o distribuție atât de mare și vibrantă, energia se schimbă complet: totul devine un joc de echipă în care pasele trebuie să fie impecabile. Spre deosebire de un spectacol cu două-trei personaje unde ai timp să construiești pe îndelete, într-un ansamblu mare fiecare intrare a ta trebuie să fie la punct fix, cu impact maxim, fără să acoperi partenerul și fără să pierzi ritmul scenei.

E ca o orchestră mare în care toți trebuie să cânte în aceeași cheie. Ce am descoperit din nou la colegii mei și ce m-a bucurat enorm a fost lipsa totală de vanități. Deși eram foarte mulți oameni pe platou, cu stiluri și backgrounduri diferite, toți am tras la aceeași căruță. Mă rog, car, în situația din film.

Filmul este regizat de Letiția Roșculeț, iar faptul că un proiect de această amploare este condus de o femeie deschide și discuția despre reprezentarea femeilor în poziții de autoritate în cinematografia românească. Din experiența ta, ce se schimbă pe un platou atunci când femeile ocupă mai multe dintre rolurile creative și decizionale?

Letiția este fantastică și are o energie extraordinară, o mână de fier într-o mănușă de catifea! Faptul că un proiect atât de mare și complex este condus de o femeie este un semnal minunat și absolut necesar pentru cinematografia de la noi.

Ce se schimbă pe un platou când femeile ocupă roluri-cheie de decizie și regie? În primul rând, stilul de comunicare și dinamica de lucru. Există o sensibilitate diferită, o atenție crescută la detalii, dar și o capacitate uriașă de empatie și de gestiune a situațiilor de criză. O femeie regizor știe să creeze un mediu extrem de sigur și cald pentru actori, unde îți vine foarte ușor să fii vulnerabil, să încerci lucruri noi și să te joci fără teama că greșești.

În plus, aduce o perspectivă proaspătă și foarte nuanțată asupra personajelor feminine. Mă bucură enorm să văd tot mai multe femei de succes în România.

Dacă te gândești la următorii ani, după ce ai trecut prin atât de multe forme de expresie și ai construit personaje care au devenit recognoscibile pentru public, ce ai vrea să mai descopere oamenii despre Anca Dinicu? Există un rol, un gen sau o direcție profesională în care simți că încă nu ți-ai spus povestea?

Simt că mai am foarte multe de arătat și că abia acum începe o nouă etapă din viața mea profesională și personală. 

Comedia va rămâne mereu prima mea dragoste și locul în care mă simt cel mai bine, dar mi-aș dori enorm ca oamenii să mă descopere și în roluri dramatice, de profunzime, în film sau în teatru. 

Mi-ar plăcea să primesc o provocare cinematografică într-o zonă complet diferită de ce am făcut până acum, un personaj mai tăcut, mai întunecat sau pur și simplu foarte uman și complex, care să le arate privitorilor o altă latură a mea. Până la urmă, mi-aș dori ca publicul să descopere o Anca Dinicu mai așezată, mai matură, gata să riște și să spună și povești care nu au neapărat o poantă la final, dar care îți rămân în suflet.

–

Credit foto copertă: Koss Photography