Interviu la dublu cu Natalia Cebanu & Anastasia Barbu – În voiaj cu Cella Delavrancea: despre memorie, artă, călătorii și felul în care o femeie poate continua să ne vorbească peste timp

Pe 10 octombrie, la Palatul Suțu din București, actrița Natalia Cebanu și pianista Anastasia Maria Barbu se întâlnesc pe scenă pentru a spune, prin două limbaje artistice diferite, povestea aceleiași femei: Cella Delavrancea. Recitalul „În voiaj cu Cella Delavrancea” face parte din Festivalul AICI A STAT, ediția dedicată marii pianiste și scriitoare, și propune mai mult decât o întâlnire cu opera sa: o călătorie prin felul în care Cella a privit lumea, a trăit-o și a transformat-o în memorie.

Natalia va da glas unor fragmente din memoriile și scrierile Cellei, în timp ce Anastasia va construi, prin pian, un univers muzical care completează și amplifică povestea. Împreună, cele două artiste caută nu o reconstituire a unei personalități care a aparținut unui alt secol, ci ceea ce din ea poate fi încă viu, relevant și recognoscibil astăzi: curiozitatea, vulnerabilitatea, libertatea de a trăi între mai multe lumi și, mai ales, bucuria de a rămâne conectată la artă și la viață.

Pentru Natalia Cebanu, actriță și artistă implicată în proiecte la intersecția dintre teatru, literatură și arte vizuale, întâlnirea cu Cella Delavrancea continuă o preocupare mai amplă pentru recuperarea memoriei feminine și pentru descoperirea omului din spatele biografiei. Este și una dintre direcțiile care au stat la baza activității sale în cadrul Asociației Hearth și al Festivalului Scrisorilor.

Anastasia Maria Barbu face parte din noua generație de pianiști români cu o carieră internațională în ascensiune. Formată la Purcell School for Young Musicians din Londra și la Royal Conservatoire of Scotland din Glasgow, în toamna lui 2026 își continuă studiile la Royal Academy of Music din Londra. Finalistă în 2026 la BBC Radio Scotland Young Classical Musician of the Year și laureată a unor competiții internaționale, Anastasia este preocupată atât de repertoriul clasic, cât și de redescoperirea și promovarea muzicii compozitorilor români.

Festivalul AICI A STAT are loc în perioada 10–12 octombrie 2026, la București, și este dedicat anul acesta Cellei Delavrancea, marcând 80 de ani de la debutul său editorial și 35 de ani de la dispariția sa. Ediția propune o serie de întâlniri și experiențe prin care memoria marii artiste este readusă în prezent, nu ca simplă comemorare, ci ca dialog viu cu publicul.

Am vorbit cu Natalia și Anastasia despre femeile din spatele artistelor pe care le vedem pe scenă, despre autenticitate și vulnerabilitate, despre responsabilitatea de a da voce unei persoane reale și despre cum îți construiești propria identitate artistică atunci când ai în față generații întregi de repere.

Natalia, Anastasia, dacă lăsăm pentru moment deoparte proiectele, spectacolele și parcursul profesional, cine sunt cele două femei din spatele artistelor pe care le vedem pe scenă? Cum v-ați descrie pentru cineva care nu vă cunoaște?

Natalia: Sunt o persoană curioasă și introspectivă, cu o obsesie pentru frumos, pentru vulnerabilitate și pentru tot ce e subtil – atât în viață, cât și în oameni. Femeile, cu toată complexitatea lor și cu mecanismul acela interior unic, în același timp puternic și sensibil, sunt una dintre cercetările mele continue și complet neoficiale. Le observ, le ascult, le citesc.

Am norocul ca munca mea să se împletească aproape perfect cu ceea ce sunt: recuperarea memoriei feminine e unul dintre filoanele principale ale proiectelor pe care le fac. Iar de patru ani, de când sunt mama unei fetițe, totul a căpătat un sens complet. Ea a devenit motorul meu – dorința de a construi o lume mai frumoasă pentru femei și de a le așeza în centru, ca atunci când crește ea să aibă repere, exemple și oglinzi puternice în jur.

Eu am crescut într-o lume dominată aproape exclusiv de modele masculine și asta m-a frustrat mult în procesul de formare, tocmai pentru că îmi lipseau disperat oglinzile feminine de care aveam nevoie. Cred că de aici vine, de fapt, tot ce fac astăzi – inclusiv întâlnirea cu Cella Delavrancea.

Anastasia: Nu cred că „persoana de pe scenă„ și „persoana din spatele scenei„ sunt diferite. Când sunt pe scenă vreau să transmit cât de sincer pot cine sunt eu. 

Tot timpul mi s-a părut că onestitatea și vulnerabilitatea sunt două dintre cele mai importante calități pe care le poate avea un artist, în orice domeniu. Fiecare artist are povestea să, și singurul fel prin care publicul poate înțelege și empatiza cu această poveste este ca ea să fie spusă cu cât mai multă sinceritate și umanitate, atât pe scenă cât și în viața de zi cu zi.

Deci asta încerc să fiu în public și în privat: îmi construiesc în fiecare zi propria poveste fiind atentă la poveștile din jurul meu.  

Natalia, ești actriță și artist vizual, dar și implicată în proiecte care pun în dialog arta, literatura și memoria. Ce te atrage cel mai mult în zona aceasta de întâlnire dintre diferite forme de artă?

Cred că e ceva ce vine din formarea mea. Am terminat liceul de artă, unde am descoperit arta vizuală, apoi UNATC-ul și artele spectacolului, iar melomană sunt de când mă știu – muzica a avut dintotdeauna un rol esențial în viața mea. Aveam, practic, trei limbaje care mă locuiau în paralel și am căutat mereu o cale prin care să se întâlnească.

Așa s-a născut, de fapt, și Asociația Hearth: ca un tărâm de experiment în care toate acestea pot sta împreună. Și e un tărâm foarte viu și prolific, pentru că zonele de intersecție sunt practic infinite. Interdisciplinaritatea îmi hrănește exact acea parte din minte care caută mereu alte forme și alte limbaje prin care să transmită vulnerabilitatea.

Iar ceea ce caut cel mai mult, dincolo de formă, este sinceritatea și autenticitatea din spatele marilor personalități – omul de sub biografie. De aici a apărut și Festivalul Scrisorilor, unde ego-documentul e așezat în centru și devine principala sursă de lucru. Anul acesta, ediția a șasea – „Autobiografic.ro. Eul ca arhivă vie: o investigație a identității prin jurnal, scrisoare și mărturie personală” – se mută în prezent și oferă o platformă vocilor contemporane. E același gest, de fapt: să asculți omul acolo unde vorbește cel mai puțin apărat.

Anastasia, ai ales foarte devreme un drum artistic și ai ajuns să studiezi și să concertezi în mai multe țări. Ce ai învățat despre tine din această formare într-un mediu internațional?

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o despre mine și despre lume trăind într-un mediu foarte divers, este că toți suntem mult mai asemănători decât realizăm, indiferent de unde provenim sau în ce credem. De fapt, suntem oameni, și de cele mai multe ori râdem și plângem din aceleași motive, muzica fiind tot timpul unul dintre ele. 

În cei 6 ani petrecuți în Anglia și Scoția am cunoscut, m-am împrietenit și am lucrat cu oameni din toată lumea; asta este clar partea mea preferată din viața în UK. Prin contactul zilnic cu culturi diferite, am devenit din ce în ce mai curioasă să le explorez și să le înțeleg prin orice intermediu: artă, literatură, (mâncare), și bineînțeles, muzică. Așa am început și să îmi „redescopăr” cultura mea și să îmi doresc să promovez muzică clasică a compozitorilor români. 

Am înțeles că diferențele culturale pot deveni o sursă de inspirație și înțelegere profundă, atâta timp cât sunt privite cu empatie, curiozitate și respect. Aceasta este o lecție pe care continui să o învăț, și sper să o transmit mai departe prin muzică. 

Natalia, ai lucrat și cu personaje, și cu texte documentare sau mărturii reale. Cum se schimbă responsabilitatea artistului atunci când în spatele cuvintelor există o persoană care a existat cu adevărat, cu propria ei voce și propriul ei destin?

Pentru mine, scopul principal rămâne același, indiferent dacă personajul e fictiv sau real: să nu uiți niciodată că în spatele lui se află un om. Și, foarte important, să nu-l judeci – în clipa în care începi să judeci, iese caricatură. Autenticitatea vine prima, iar apoi viziunea regizorală decide ce anume alegi să scoți în evidență.

Când lucrezi cu mărturii reale, apare însă o responsabilitate în plus: persoana aceea a avut o voce a ei, un ritm al ei, un destin pe care nu ți-l poți rescrie după cum îți convine. Cu Cella a fost fascinant tocmai pentru că e o autoare foarte intelectuală și descriptivă, plină de metafore, care nu vorbește aproape niciodată despre sine. Și totuși îi prinzi starea din felul în care formulează – din ritm, din lungimea frazei, din felul în care construiește o descriere. De jocul ei de cuvinte m-am legat cel mai mult, și l-am potențat cu muzica Anastasiei.

Procesul meu de documentare pornește mereu de la prima impresie, pentru că e cea mai puternică și de obicei ea rămâne conturul, ambalajul: o fotografie, o bârfă inofensivă rămasă prin memoria colectivă – sarea și piperul care fac omul viu – sau ceea ce a rămas în istorie despre el. Abia apoi vine carnea: întrebările, căutarea, documentarea propriu-zisă. Îmi place să-mi satisfac curiozitatea personală până când simt că am tot ce-mi trebuie și mă pot opri.

Există și o limită pe care nu o trec. Accept ficțiunea atâta timp cât e inofensivă, dar denigrarea, speculațiile grave sau ipotezele neverificate – clar nu. E un principiu de la care nu mă abat.

Anastasia, ai intrat foarte devreme într-un univers în care există repere uriașe și generații întregi de interpreți care au cântat aceleași lucrări. Cum îți construiești propria identitate artistică fără să te raportezi permanent la ceea ce au făcut cei dinaintea ta?

În lumea muzicii clasice este foarte ușor să te compari constant cu alți artiști și poate deveni descurajator. Mă copleșește doar gândul la câte zeci, sute de înregistrări geniale există cu sonatele lui Beethoven, concertele lui Rachmaninoff, intermezzourile lui Brahms. Uneori îmi este ușor să cad în capcana „dacă atât de mulți au făcut-o, ce rost mai are să fac și eu”. În momentele astea încerc să îmi aduc aminte de sinceritatea despre care vorbeam mai devreme: ingredientul magic care l-a făcut pe Horowitz, Horowitz, și pe Cella, Cella. Toți marii artiști pe care îi apreciem și omagiem sunt imortalizați în memoria colectivă pentru că au fost tot timpul sinceri în arta lor.

O altă capcană în care este ușor să cazi, mai ales că pianist, este să crezi că Beethoven, Brahms și Rachmaninoff sunt singurele variante, sau cele mai sigure variante, pentru o carieră în muzică clasică. Este adevărat, repertoriul canonic este canonic cu un motiv: oamenii încă ascultă Bach după 400 de ani sau Chopin după 200 de ani pentru că esența muzicii lor a rămas la fel de importantă până azi. Pe de altă parte, muzică lor a fost păstrată în viață de generațîi de muzicieni care au refuzat să o dea uitării și au continuat să o cânte de-a lungul secolelor. Asta nu înseamnă că doar Bach, Beethoven sau Chopin merită să fie auziți pe marile scene. De aceea unul dintre interesele mele este să descopăr compozitori adesea uitați de istorie, și să le includ muzica alături de marile nume în fiecare program de recital pe care îl creez.

O altă parte importantă din identitatea mea artistică sunt proiectele interdisciplinare. Sunt conștientă că muzică clasică poate părea rigidă uneori, și încerc mereu să găsesc modalități prin care să conectez publicul la aceste lucrări. În același timp, este și un fel prin care eu mă reconectez și redescopăr muzica pe care am auzit-o sau cântat-o de zeci de ori din alt unghi. În ultimii ani am colaborat des cu dansatori, actori, cântăreți și am învățat că aceste forme artistice devin mult mai puternice una lângă altă. Când poezia se alătură muzicii, se crează un strat de intensitate emoțională care ajută publicul să se conecteze mai direct cu povestea de pe scenă. 

Cella Delavrancea a fost, la rândul ei, o artistă care a trăit între mai multe lumi: muzică, literatură, pedagogie, călătorie. Ce v-a atras cel mai mult la personalitatea ei atunci când ați început să pregătiți acest proiect?

Natalia: Nu e prima mea întâlnire cu Cella Delavrancea, e o personalitate pe care am adus-o în fața publicului și prin alte proiecte ale mele. Și rămâne, cred, un exemplu foarte valabil astăzi, fie și numai pentru că în prezent e aproape imposibil să te mai rezumi la o singură meserie sau la o singură activitate. Cella a știut nu doar să jongleze cu toate, ci să le facă să se întrepătrundă: în textele ei e multă muzică, în călătoriile ei e multă literatură, iar în pedagogie sunt convinsă că a venit cu tot ce a putut oferi, cu toată ființa ei, nu degeaba a fost atât de iubită de elevii săi.

Deci, în primul rând, interdisciplinaritatea. Și, imediat după, forța ei. Vivacitatea și pofta de viață. Să susții un concert la 100 de ani și să spargi toate recordurile nu e puțin lucru, la vârsta aceea putea foarte bine să stea acasă și să-și plângă de milă. Ea s-a așezat la pian. Pentru mine, asta e o lecție despre ce înseamnă puterea unei femei.

Anastasia: Eu pe Cella o „cunosc” de când eram mică și mama mi-a arătat pentru prima dată filmarea cu ea cântând un preludiu de Bach la concertul centenarului. Ce m-a emoționat cel mai tare și atunci și acum este modestia cu care abordează muzică. Niciodată nu s-a pus mai presus de muzica pe care o interpreta. 

Pentru mine, Cella înseamnă pace, puritate, dar în același timp o energie și dragoste de viață îmbătătoare. Aș putea spune că asta m-a atras cel mai mult – curiozitatea și iubirea pură față de artă. 

Cella a trăit mai bine de un secol și a întâlnit lumi foarte diferite de cele în care trăim astăzi. Ce credeți că face ca vocea unui om dintr-o altă epocă să poată încă să ne vorbească atât de direct?

Natalia: Cred că, în cazul ei, funcționează și felul în care scrie, și ce anume povestește. În fragmentele pe care le-am ales – toate despre călătorii – apare o altă latură a Cellei: curioasă, relaxată, în căutare de aventură. Iar toate acestea, trecute prin mintea ei sclipitoare, devin o experiență imersivă. Nu mai citești o descriere, ci intri efectiv în ființa ei.

Senzația pe care o transmite nu doar că nu se demodează, ci rămâne un reper. Am căutat o parte dintre locurile pe care le menționează și am descoperit că multe sunt de neatins și astăzi pentru omul obișnuit – fie hoteluri de lux, fie experiențe pe care pur și simplu nu le-ai mai putea trăi în forma aceea, cum a fost Petra. Practic, am călătorit o dată alături de ea prin text și încă o dată completând cu imaginile la care avem acces astăzi pe internet.

Poate de asta ne vorbește atât de direct: în scrierile ei se pot regăsi și cei care caută secolul acela, o lume dispărută, dar și cei care caută legătura cu prezentul. Amândoi găsesc ce caută.

Anastasia: Cred ca orice mare artist care a reușit să străbată secolele prin creația sa are un dar aparte – acela de a surprinde esența spiritului uman, care nu s-a schimbat de fapt niciodată. De aceea încă citim Shakespeare și ascultăm Bach și Beatles în aceeași măsură.

Natalia, tu vei da voce memoriilor și scrierilor Cellei. Ce ai căutat în vocea ei pentru a putea să o faci să se audă astăzi, prin tine?

Am căutat, mai presus de orice, savoarea ei. Cella era o prezență magnetică, captivantă, conta enorm faptul că era acolo, în cameră. Asta e ceea ce încerc să aduc: nu o reconstituire, ci ceva din felul în care umplea un spațiu.

E clar că nu putem cuprinde toată povestea unui om care a trăit peste o sută de ani. Dar o Cella care trăiește din plin fiecare călătorie, pe aceea sigur o vom aduce în fața publicului.

Sunt convinsă că era o femeie care nu se plictisea niciodată. Mintea ei era un univers captivant chiar și pentru ea însăși, iar asta se simte în tot ce scrie. Cred că, dacă publicul pleacă acasă cu senzația aceea, ne-am făcut treaba.

Anastasia, tu vei spune povestea Cellei prin pian. Cum ai ales lucrările prin care să construiești această parte a poveștii și ce ai vrea să transmită muzica despre ea?

Am vrut ca muzica și textul să se complimenteze și să converseze, deci am ales piesele în funcție de caracterul textului. Totodată, am vrut să aleg și lucrări ale unor compozitori preferați de-ai Cellei, cum ar fi Beethoven, Enescu și Brahms. 

Împreună cu Natalia, am încercat să creem un program cât mai divers și antrenant care să transporte publicul în călătoriile Cellei prin muzică și text în mod egal. Deci, publicul se poate aștepta la o selecție diversă de piese, de la Beethoven și Liszt la compozitorii spanioli Isaac Albeniz și Enrique Granados, compozitorul American Henry Cowell, și bineînțeles, George Enescu. 

Poate că unele dintre aceste nume nu trezesc în minte imaginea Cellei, dar dorința mea a fost ca prin acest program să transmit mai departe curiozitatea Cellei, spiritul viu, complexitatea și diversitatea ei artistică.

Pe 10 octombrie, vocea și pianul vor construi împreună povestea Cellei. Cum ați descoperit, în repetiții, că muzica și cuvântul pot susține aceeași emoție, fără să se concureze? Ce se întâmplă cu un text atunci când este spus cu voce tare, în fața unui public, și ce se întâmplă cu muzica atunci când este ascultată însoțind o poveste?

Natalia: Cu Anastasia a fost chimie de la bun început. E obișnuită să lucreze cu textul, așa că întregul proces a fost plin de bucurie și de descoperire, a avut fler și a nimerit aproape toate piesele din prima. A simțit fiecare fragment pe care îl selectasem.

Pentru mine, muzica a fost, de fapt, ultimul element care a completat-o pe Cella. Prin acordurile Anastasiei am descoperit profunzimea acestei mari personalități. Așa că nu au de ce să se concureze – ele dialoghează, ceea ce e mult mai important. Amândouă expresiile reprezintă părți din aceeași femeie.

Atât muzica, cât și textul sunt forme solide, care pot fi exhaustive în universul lor. Provocarea a fost să găsim, în dialogul dintre ele, momentul în care muzica devine solistă și cel în care textul preia rolul – exact ca în viața Cellei. Muzica există deja în scrierile ei, noi doar o scoatem la iveală. Muzica clasică poate fi intimidantă atunci când vine vorba să intervii peste ea, așa că împreună cu Anastasia am ales cu mare atenție unde se pot armoniza fragmentele de text și unde e cazul ca ea să rămână singură.

Iar când un text e spus cu voce tare, în fața unui public, el conține automat și destinația lui finală. Publicul e ultimul element care definește un act artistic viu – și fiecare public are, de fapt, propriul lui spectacol. Aceleași cuvinte și aceleași note, dar respirația sălii e alta de fiecare dată, iar asta ne schimbă și pe noi. De aceea seara de pe 10 octombrie va exista o singură dată, exact așa.

Anastasia:  După cum a spus și Natalia, a fost chimie de la bun început. Am avut idei foarte asemănătoare despre cum vrem să arate proiectul, și amandoua am știut din start că textul și muzica trebuie să se întrepătrundă, așa cum au făcut-o și în viață Cellei.

Lucrând foarte mult cu cântăreți, m-am obișnuit să lucrez cu text și îmi place foarte mult să îl analizez, să observ cum muzica poate căpăta un alt sens în funcție de cuvintele rostite, sau vice-versa. În timpul repetițiilor, am încercat să construim o poveste, fiind tot timpul atente să păstrăm un echilibru între cine are melodia – vocea sau pianul. Cred că muzica și textul se ajută și se consolidează reciproc, și aduc povestea Cellei la viață. 

Ați pornit de la aceeași femeie, dar fiecare o va transmite prin propriul limbaj artistic. Ce ați descoperit despre Cella Delavrancea în această pregătire pe care nu v-ați fi așteptat să o descoperiți?

Natalia: Complexitatea ei. În trăiri, în lumea interioară, în nevoia de a eleva fiecare moment, în valoarea pe care o dădea lucrurilor în care credea. Mă așteptam la rafinament, pentru că asta e imaginea care a rămas despre ea, dar nu la atâtea straturi.

Cella chiar știa să valorifice un moment. Nu îl trăia pur și simplu, îl transforma în ceva. Iar asta, sper, e exact ce încercăm și noi să facem pe 10 octombrie.

Anastasia: Sincer, înainte de acest proiect, nu știam cât de mult călătorise Cella! De asemenea, o cunoșteam în principal ca pianistă; știam că fusese și scriitoare, dar nu avusesem ocazia să îi citesc lucrările. Acum, însă, spiritul ei artistic a căpătat o cu totul altă dimensiune pentru mine. 

Descrie peisajele mediteraneene cu aceeași claritate și vitalitate cu care cânta un menuet de Mozart. Sensibilitatea cu care interpretează o nocturnă de Chopin este aceeași cu care își amintește de micile orașele din Germania. Știam tot timpul că a fost o mare artista, dar simt că abia acum încep să descopăr toate straurile universului intelectual al Cellei. 

Ediția de anul acesta a Festivalului AICI A STAT marchează 80 de ani de la debutul editorial al Cellei Delavrancea și 35 de ani de la dispariția ei. De ce credeți că este important ca astfel de aniversări să fie transformate în experiențe vii, nu doar în momente de comemorare?

Natalia: Trăim într-un ritm nebun, mai ales într-o metropolă ca Bucureștiul, unde fiecare minut contează. Iar noi, cei care facem cultură, avem o datorie: dacă tot scoatem omul din casă și îi luăm din timpul lui prețios, măcar să îi oferim o experiență completă. În cazul nostru, o experiență prin care să o celebrăm pe Cella. Și care e calea cea mai rapidă către cineva, dacă nu una vie?

De altfel, așa a fost sărbătorită și ea. La 100 de ani a avut un concert aniversar la Sala Radio, unde s-a așezat la pian și a cântat, a fost primul artist din cultura română care își celebra centenarul astfel. Mi se pare firesc să continuăm în același spirit: cu muzică în sală, nu doar cu vorbe despre ea.

Iar pentru generația tânără, care are toate motivele din lume să vrea să o descopere, acesta e chiar limbajul ei. Nu poți să-i vorbești despre o femeie care a trăit un secol printr-un articol de dicționar. Poți, în schimb, să o așezi în aceeași cameră cu ea, pentru o oră.

Anastasia: Cred că răspunsul este destul de simplu, pentru că sărbătorim o persoană și opera sa. Mai ales în cazul Cellei, care a dat dovadă de o vivacitate rară pe parcursul vieții ei. 

Cum am spus și mai devreme, o mare parte din arta „veche” există în continuare datorită artiștilor care o cântă, recită, promovează, și a publicului care ajuta povestea sa meargă mai departe . Din punctul meu de vedere, astfel de evenimente sunt singura modalitate prin care viața unui artist poate fi celebrată cu adevărat. Pentru că Cella, printre altele, ne-a învățat prin tot ce a făcut ce înseamnă să fii cu adevărat viu.   

Ce credeți că poate face o experiență artistică precum aceasta pentru felul în care ne apropiem de o personalitate și de o epocă pe care nu le-am trăit? Ce v-ați dori să rămână cu publicul după această întâlnire cu Cella Delavrancea?

Natalia: Cred că avem mereu nevoie de punți cu trecutul. Și nu doar pentru trista sintagmă a nerepetării istoriei, ci pentru ceva mai simplu: pentru accesul la vieți care au trecut deja prin probleme și situații ca ale noastre. Viața e lungă, iar uman vorbind avem exact aceleași dileme sufletești ca acum o sută de ani. Multă din înțelepciunea unei vieți trăite se poate aplica și azi, e valabilă etern, așa că de ce să nu profităm? Asta face, cred, o experiență ca aceasta.

Iar dacă publicului îi rămâne o părticică din omul Cella și din bucuria ei de a călători, atunci ne-am atins scopul. Poate că, după seara aceasta, oamenii își vor privi propriile călătorii cu alți ochi.

Anastasia: Sper ca publicul să plece curios, despre cine a fost Cella, ce a creat, în ce lume a trăit. Sper că programul pe care l-am gândit împreună cu Natalia să deschidă un portal, iar timp de o oră oamenii să se poate plimba alături de Cella și să vadă lumea prin ochii ei, prin cuvintele ei pline de umor și înțelepciune. Cel mai mult îmi doresc să reușim să transmitem măcar o parte din spiritul Cellei, iar publicul să părăsească sala cu zâmbetul pe buze.  

Dacă ați putea să-i puneți Cellei o singură întrebare astăzi, ce ați vrea să aflați de la ea?

Natalia: Aș întreba-o de ce nu a ales să rămână „acolo”, în una dintre călătoriile ei. A văzut atâtea lumi, a avut acces la ele, și totuși s-a întors de fiecare dată – inclusiv atunci când întoarcerea însemna un secol de istorie grea. Aș vrea să știu ce anume o aducea înapoi.

Anastasia: Aș vrea să știu cum a reușit să își mențină atitudinea față de viață și lume atât de colorată și pozitivă într-o perioadă din istorie marcată de suferință și război. Aș întreba-o dacă asta a fost forma ei de „protest” să refuze să își micșoreze spiritul și curiozitatea într-o societate din ce in ce mai tulbure.  

Și, pentru final, ce credeți că merită să păstrăm din trecut atunci când privim spre viitorul artei și culturii?

Natalia: E o întrebare pe care mi-o pun constant, în toate proiectele pe care le fac cu Festivalul Scrisorilor și în cercetările mele legate de ego-document. Sincer, încă nu am un răspuns. Poate că nici nu trebuie să am unul definitiv, cred că e o întrebare care merită ținută deschisă.

Dar pentru autenticitate și vulnerabilitate aș băga mâna în foc oricând. Astea două nu se demodează, indiferent de epocă sau de formă. Ele sunt, până la urmă, singurul lucru care ne mai ajunge peste o sută de ani.

Anastasia: Asta este o dilemă constantă a muzicienilor clasici: cum onorăm trecutul fără să rămânem blocați în el, cum înaintăm fără să uităm de unde am plecat. De obicei, conversația se blochează în tehnicalități de stil, formă, epocă. Mai ales când vine vorba de muzica clasică, este foarte ușor să ne imaginăm un mausoleu uriaș pe care sunt scrise impunător numele marilor compozitori.

Eu cred că cel mai important este să ne amintim că toți acești giganți ai culturii au fost, în primul rând, oameni care au simțit nevoia să exprime un adevăr despre condiția umană. Cred că asta este esență artistică de care trebuie să avem grijă.