Denisa Nicolae Romanescu: Arta e politică, arta e socială. E un instrument de creștere a conștientizării, o modalitate de introspecție, un mecanism de stimulare a gândirii critice. 

Actriță, inițiatoare de proiecte culturale și co-fondatoare a Vanner Collective, Denisa Nicolae Romanescu este unul dintre acei creatori care nu se limitează la a spune povești, ci construiesc contexte în care acestea pot genera dialog, reflecție și schimbare.

De peste un deceniu, prin proiectele dezvoltate alături de Vanner, explorează teme sociale actuale, creează punți între comunități și aduce în prim-plan subiecte care provoacă publicul să privească lumea cu mai multă empatie și spirit critic.

În acest interviu, Denisa vorbește despre primele întâlniri cu teatrul, despre provocările scenei independente, despre puterea artei de a produce impact social și despre nevoia de a crea spații autentice de întâlnire între oameni.

Cum a început relația ta cu teatrul? A existat un moment clar sau a fost un proces?

Cea mai veche amintire despre teatru e de când aveam 4-5 ani, la începutul anilor ‘90, când un spectacol reper pentru mulți iubitori de teatru a venit și în Târgoviște, orașul meu natal. Este vorba despre „Tache, Ianche și Cadâr”, cu Marin Moraru, Gheorghe Dinică și Radu Beligan. Sunt amintiri foarte senzoriale, foarte imersive, eram complet în poveste, în altă lume, și eu cu ei în fața celor trei căsuțe, pe un scăunel. Așa se simte prima experiență cu teatrul. Pe urmă, toate „rolurile” din grădiniță și școală, de la serbări, le-am luat foarte în serios, aș îndrăzni să spun chiar cu profesionalism. Era ceva ce îmi plăcea, evident. Să imaginez lumi și să mă joc cât mai real de-a fi altcineva. De pe la 13 ani, o dată cu intrarea surorii mele mai mari într-o trupă de teatru de amatori, mi-a fost clar că asta îmi doresc să fac, să fiu actriță. Acum mi-e un pic mai clar că nu a fost doar un vis de fetiță, ci o modalitate de exprimare a lumilor mele interioare, cu descoperirea unor noi instrumente creative de a le face văzute.

Ce te-a atras inițial mai mult: actoria sau regia? Și cum ai ajuns să le îmbini astăzi? Cum se influențează aceste două roluri în felul în care creezi și lucrezi cu oamenii?

Actoria. Probabil dintr-o nevoie mai mare de a fi văzută. Sau pur și simplu din necunoașterea rolului de regizor, din neîncredere, din lipsa reperelor cauzate de puținele regizoare promovate. Încă mai șterg din mine urmele stereotipului că regia e meserie de bărbați. Ei știu să conducă, nu? Se fac înțeleși, au autoritate, nu sunt emoționali. 

Evit să mă numesc regizoare. Pentru liniștea mea. În România încă ținem mult la diplome, titulaturi într-un domeniu pur creativ, artistic. Așa că mă pun la adăpost de bârfe, spunându-mi coordonatoare de proiect creativo-artistic, cârmaci al unei bărci cu oameni diverși, cu păreri și emoții, cu timpi diferiți de a vedea destinația. 

De 10 ani, alături de Liviu Romanescu, inițiez și implementez proiecte prin Vanner Collective. În spatele fiecărui proiect, fiecărui spectacol, ca punct declanșator, suntem noi. De la texte pe care am vrut să le transformăm în spectacole cu regizorii despre care am știut că vor rezona cu textele respective în spațiile teatrale cele mai potrivite pentru a fi văzute, până la managerierea proiectelor în sine. Pe urmă, în asumarea rolului de coordonator de spectacol vine și experiența ca trainer, lucrul cu oamenii. Și bineînțeles, prea plinul lumilor mele interioare, care acum par pregătite să fie văzute. 

Faptul că am formare de actriță vine cu avantaje și dezavantaje. Înțeleg ce nevoi au actorii, le înțeleg perfect procesul, fac tot posibilul să vin în întâmpinarea lor. „Păcatul” vine, câteodată, cu nevoia de a proba ceva în fața lor. Dar sunt foarte conștientă de asta și când se întâmplă, semnalez asta și mă duc la locul meu de observator.

Cum a luat naștere Vanner Collective și ce nevoie ați simțit că trebuie să acoperiți prin acest proiect?

Povestea Vanner am spus-o de foarte multe ori, anul acesta am împlinit 10 ani, așa că o să o spun pe scurt. Vanner s-a născut în afara țării, în UK, având în spate un român (Liviu Romanescu) și o irlandeză (Crissy O’Donovan). Pe urmă am înființat Vanner Collective România și am dezvoltat, în acești 10 ani multe proiecte naționale. Anul acesta Vanner se întoarce, în sfârșit, la misiunea pentru care a fost imaginat, și anume crearea punților între culturi, întâlnirea internațională a creatorilor și dezvoltarea de proiecte împreună, prin proiectul „Truth Reframed. Rețele de reziliență culturală prin artă, istorie și dialog”, dezvoltat în colaborare cu teatrul DPOH, din Bratislava.

Noul vostru proiect, „Liber Volatilium. Pentru uz ideologic”, explorează mecanismele manipulării și nevoia de apartenență. Cum a apărut această direcție și cu ce idee ai vrea să rămână publicul în urma vizionării?

Liber Volatilium este o continuare a demersului început prin Bestiar, de a folosi alegoria ca procedeu artistic de a vorbi publicului despre subiecte cât de poate de contemporane, actuale, despre lucrurile care mă frământă pe mine ca individ, dar și cetățean al unei țări care încă își caută direcția, liderii. Dacă în Bestiar am vorbit despre ieșirea din turmă, despre găsirea individualității într-o lume care te îndeamnă să te conformezi tiparelor și despre urmărirea unui vis, acum, prin Liber Volatilium, care este o alegorie politică, mă uit la libertate. E un concept atât de bogat, disputat și discutat, eu am ales ca metaforă a libertății „zborul”. De aici, alegoria cu păsări. Mi-ar plăcea ca oamenii să plece de la spectacol cu mușchiul gândirii critice mai antrenat, cu impulsul de a fi membru activ al comunității din care fac parte.

Care au fost cele mai mari provocări întâlnite în dezvoltarea proiectelor tale? Dar cele mai mari satisfacții?

Cele mai mari provocări vin din nesiguranța financiară și insuficiența apelurilor de finanțare la nivel național, pentru multitudinea de proiecte bune care ar trebui dezvoltate. Evident, nu mă refer doar la proiectele Vanner. 

Cel mai provocator proiect a fost „Să cunoști lumea”, un proiect de incluziune, cu și pentru persoane cu dizabilități. Sunt recunoscătoare că am făcut proiectul acesta să se întâmple, sunt recunoscătoare că am cunoscut atâția oameni inspiraționali, repere de umanitate și profesionalism. Implementarea a fost dificilă din lipsa infrastructurii, accesibilizării instituțiilor, deci alegerea locațiilor în care s-au desfășurat evenimentele a fost dictată de puținele variante eligibile. Bucureștiul este un oraș ostil, aproape, pentru persoanele cu dizabilități. Din păcate, ochii mei nu vedeau asta, înainte de acest proiect, dar acum îmi apare tot timpul gândul ăsta, când văd o instituție publică sau de cultură.

Cum alegi poveștile pe care vrei să le spui, fie ca actriță, fie ca regizoare?

Îmi place mult să citesc. Dramaturgie, biografii, ficțiune. Toate spectacolele Vanner în care am fost sau sunt actriță vin din texte pe care le-am găsit, tradus și înmânat unui regizor sau regizoare despre care am crezut că textul respectiv îi va gâdila creativitatea.

Pentru rolul de coordonatoare scenică, am pornit de la o idei care mă preocupau, în forme care mi se arătau ca portaluri spre lumile alea, nepătrunse. Am lucrat cu dramaturge, într-un proces extrem de fructuos și aducător de bucurii.

Cum arată pentru tine procesul de lucru, de la idee la produs final?

Volatil, maleabil. Îmi place să las ușile cât mai deschise, nu am orgolii, nu mă încrâncenez pentru o idee, dacă nu e așa cum o proiectez eu. Îmi place mult lucrul colaborativ, mă inspiră oamenii care vin cu propuneri, cu idei. Mă bucură echipele, comunicarea cinstită, mă eliberează faptul că nu știu tot, că unele lucruri le descopăr o dată cu ceilalți. Pe urmă, când iese spectacolul, consider că și-a luat zborul, e ca atunci când copilul se face mare și pleacă de acasă. Îl iubești în continuare, dar îl lași să fie autonom. Și când are nevoie de tine, te va suna.

Ce rol joacă comunitatea în proiectele pe care le dezvolți?

Tot timpul mă gândesc la comunitate. Neavând un spațiu al nostru, mă gândesc care ar fi spațiul cultural cel mai bun pentru proiectul pe care îl dezvoltăm. S-au născut multe relații frumoase, de durată așa, cu spațiile care sunt co-producătoare în proiectele noastre. Încercăm, în proiectele noastre, să și implicăm comunitatea. Prin ateliere, discuții post-spectacol, platforme interactive etc. Îmi place teatrul care creează o relație directă, autentică, cu publicul.

Cum vezi relația dintre artă și impact social?

Arta e politică, arta e socială. E un instrument de creștere a conștientizării, o modalitate de introspecție, un mecanism de stimulare a gândirii critice. 

Care a fost un moment în care ai simțit că munca ta chiar a schimbat ceva în jurul tău?

Sunt două momente. Care nu sunt chiar momente, pentru că sunt de durată. Primul ar fi spectacolul „Tot ce-i minunat în lume” pe care îl joc de 9 ani și care spune o poveste extrem de duioasă despre importanța sănătății mintale și destereotipizarea depresiei. Am adunat multe povești emoționante de la spectatori care mi-au împărtășit lucruri intime și care au spus că spectacolul e terapeutic, vindecător.

Al doilea moment este bucuria protagoniștilor din „Să cunoști lumea”, artiștii, modelele pentru care dizabilitățile nu au fost stigmă, ci recunoaștere și creștere a supra-abilităților.

Cum reușești să menții echilibrul între partea creativă și cea organizatorică a proiectelor?

Cu echipa de proiect și calendar precis. Pentru organizatorică am nevoie de precizie, de împărțire a rolurilor, să las un spațiu fluid creativității, căreia nu-i place să fie de fiecare dată punctuală.

Ce înseamnă pentru tine succesul, în acest moment al carierei tale?

Să fac proiectele pe care mi le doresc și la care visez.

Un „nu” care te-a ambiționat și ți-a schimbat direcția?

Nu știu. Au fost multe nu-uri. Nu m-am încrâncenat pentru nici unul. Și nici nu am vrut să demonstrez vreodată ceva.

Ce sfat i-ai da unei tinere care își dorește să intre în lumea teatrului, dar nu știe de unde să înceapă?

Să citească, să cunoască lumea, să iubească, să aibă viață personală, să muncească pentru visul ei, să fie cinstită cu ea, să-și cunoască atuurile, să nu-și nege vulnerabilitățile, să nu se încrânceneze, să spună nu, să se respecte. Să ceară ajutor, când are nevoie, nimeni nu le știe pe toate.