Andreea Borțun, scenaristă și regizoare: „Este important să înțelegi locul și istoria lui. Doar așa poți spune o poveste autentică”

Andreea Borțun este scenaristă și regizoare, cu un parcurs artistic remarcat atât în România, cât și pe plan internațional. Absolventă a UNATC București și a Bard College Berlin, și-a făcut debutul în cinema cu scurtmetrajul Blue Spring, selectat în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Toronto, iar cel de-al doilea scurtmetraj al său, Love Locker, a fost achiziționat de postul francez France 3. De-a lungul carierei, a contribuit la numeroase publicații de film și artă, a participat la programe internaționale dedicate cineaștilor și este, din 2006, co-președinta Ideo Ideis, cel mai mare festival de teatru dedicat tinerilor din România. În paralel, activează și ca dramaturg, piesele sale fiind prezentate inclusiv în cadrul Edinburgh Fringe Festival.

La ediția din acest an a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), am stat de vorbă cu Andreea Bortun despre debutul său în lungmetraj, A River’s Gaze (Malul Vânăt), un film care explorează cu sensibilitate migrația, apartenența și relația dintre lumea rurală și cea urbană. Am discutat despre documentarea din spatele poveștii, provocările unui proces de filmare desfășurat pe parcursul a opt luni, colaborarea cu Sebastian Stan și lecțiile pe care le transmite mai departe noii generații de cineaști.

Lungmetrajul tău de debut, A River’s Gaze abordează o temă destul de complicată, dar foarte reală: tensiunea dintre dorința de a pleca în străinătate și atașamentul față de ceea ce înseamnă „acasă”. De unde a venit inspirația pentru această poveste?

Inspirația a venit, dacă vrei, direct din teren. Am petrecut foarte mult timp făcând research în sate din sudul țării și am vorbit cu foarte multe femei care au trecut prin experiența migrației sau care au ales să nu plece.

O parte dintre problemele pe care le vezi în film sunt reflexii ale felului în care aceste femei își construiesc propriul sens al plecării. Pentru mine a fost important să reprezint cât mai fidel acest tip de povești și experiențe.

Ne poți spune, din culise, care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâmpinat-o în realizarea acestui proiect?

Cea mai mare provocare a avut legătură cu miza pe care mi-am propus-o încă de la început: să filmez pe parcursul a opt luni, traversând toate cele patru anotimpuri. Nu este un lucru obișnuit pentru un film de ficțiune. Genul acesta de proces îl întâlnești mai degrabă în documentar.

În ficțiune, de regulă, se filmează compact, în 20-30 de zile. Noi am avut 40 de zile de filmare împărțite între februarie, iunie, septembrie și octombrie. A fost, fără îndoială, o provocare foarte mare.

O altă provocare a fost faptul că mi-am dorit ca mulți dintre actori să fie neprofesioniști. Nu este deloc ușor, mai ales când provin din mediul rural și nu au nicio legătură cu spațiul performativ. A fost nevoie de foarte multă răbdare și de mult timp petrecut împreună înainte de filmare, în repetiții și improvizații.

Poate cel mai dificil lucru a fost că a trebuit să rămân foarte deschisă la ideea că povestea filmului urma să se modifice în funcție de ceea ce se întâmpla în realitate. Și chiar asta s-a întâmplat. După primele două etape de filmare, unul dintre membrii distribuției nu a mai putut continua, iar eu a trebuit să rescriu o parte importantă din ultima parte a filmului.

Asta se poate întâmpla atunci când alegi un astfel de format de producție. Riscul este mai mare decât atunci când filmezi totul în doar câteva săptămâni.

View this post on Instagram

A post shared by andreeabortun (@bortzun)

Pentru cei care nu au reușit să fie la Cluj în aceste zile, unde vor putea vedea filmul după TIFF?

După TIFF, filmul intră în cinematografe din 3 iulie, în toată țara. Titlul în limba română este Malul Vânăt.

Sper să ajungă atât la oamenii familiarizați cu lumea rurală, cât și la cei care știu foarte puține despre ea. Cred că, până la urmă, puțini dintre noi provin din familii care au fost urbane de foarte multe generații.

Uneori e important să ne uităm puțin la locurile din care venim sau din care vin cei care ne-au format. Și poate să nu ne mai fie atât de teamă de lumea aceasta, pentru că nu este deloc atât de înfricoșătoare pe cât pare.

Știm că la acest film ai lucrat împreună cu Sebastian Stan. Cum a început colaborarea și cum a fost să lucrați împreună?

Sebastian s-a alăturat proiectului în 2021. Lucrul acesta a fost posibil datorită unei prietene comune, care a citit scenariul și mă cunoaște de foarte mulți ani.

La momentul respectiv, pentru Sebastian era important să găsească o modalitate prin care să susțină ceea ce se întâmplă în România. Proiectul nostru s-a potrivit din mai multe motive. În primul rând, pentru că a rezonat foarte mult, la nivel personal, cu povestea din scenariu. În al doilea rând, pentru că făcea parte din preocuparea lui de a susține spațiul cultural românesc, iar în al treilea rând, pentru că Alexandra, prietena noastră comună, nu doar că a intermediat întâlnirea, ci a și validat, într-un fel, ceea ce scrisesem.

Sebastian văzuse și scurtmetrajul meu anterior. Am discutat, iar lui i s-a părut că proiectul are sens. A susținut filmul pe tot parcursul procesului, de la producție până la final. Și nu mă refer doar la sprijinul financiar. Este un om foarte generos, foarte deschis și are un respect extraordinar pentru autor și pentru oamenii cu care lucrează. Cred că nu foarte multe persoane cu notorietatea lui păstrează această calitate.

Pe lângă activitatea de regizor, ești și profesoară, ceea ce înseamnă că lucrezi îndeaproape cu generația tânără. Care este un sfat pe care l-ai primit sau pe care l-ai descoperit pe parcursul carierei și pe care ai vrea să-l transmiți mai departe?

Cred că un lucru pe care l-am înțeles destul de târziu, chiar dacă nu mi-a fost spus direct, este că trebuie să avem mai multă încredere în eroare.

Mai ales în facultate, care este un spațiu de experimentare, e important să îți permiți să greșești. Cred că greșeala are un potențial extraordinar de a te învăța lucruri și ar trebui să ne schimbăm puțin perspectiva asupra ei.

Am impresia că, în spațiul nostru cultural, greșeala este sancționată foarte repede și ni se oferă prea puțin spațiu pentru a încerca lucruri în afara drumurilor deja bătătorite. Poate că profesorii cu care am lucrat nu mi-au spus asta în mod explicit, dar au încurajat permanent acest tip de experiment. Probabil că de acolo am învățat-o.

Un alt lucru pe care l-aș spune este să ieși cât mai mult în lume și pe teren. Să nu te limitezi doar la articole, la bibliografie sau la munca de la birou. E important să te scoți puțin din propriul univers, să te uiți cu adevărat la ceilalți și să construiești un act de reciprocitate.

Nu înseamnă că trebuie să faci un film despre comunități subreprezentate, așa cum am făcut eu. Poți la fel de bine să faci un film despre un cartier din Cluj. Dar și atunci este important să mergi acolo, să înțelegi cum funcționează locul, care este istoria lui, cine sunt oamenii care îl locuiesc, cine sunt outsiderii și ce dinamici există în comunitate. Cred că doar așa poți spune o poveste autentică.