Bienala de la Veneția 2026: In Minor Keys | Despre corp, memorie, femei și forța performance-ului

Există orașe în care arta se vizitează și există orașe în care arta face parte din însăși structura locului. Veneția face parte, inevitabil, din a doua categorie. În timpul Bienalei, orașul devine o hartă imensă de întâlniri: între generații, geografii, practici artistice și moduri diferite de a privi lumea.

Ediția din acest an, cea de-a 61-a a Bienalei de Artă de la Veneția, se numește In Minor Keys. Conceptul a fost construit de Koyo Kouoh, curatorul și directoarea departamentului de arte vizuale al Bienalei din Veneția, care a murit în anul 2025, înainte ca expoziția să poată fi deschisă. Koyo Kouoh își definise însă deja proiectul: titlul, artiștii, cadrul teoretic, arhitectura expozițională și direcția vizuală. Echipa pe care o alesese a continuat să lucreze pornind de la această viziune.

In Minor Keys devine, în același timp, o expoziție și un testament curatorial

Koyo Kouoh propunea o schimbare de ritm. În locul unei expoziții care încearcă să cuprindă totul, ea vorbea despre ascultare, contemplare, odihnă, despre spații de retragere și despre întâlnirea lentă cu opera. Cei 110 participanți: artiști, colective, duouri și organizații conduse de artiști, vin din geografii foarte diferite, iar legăturile dintre ei nu sunt construite strict cronologic sau geografic, ci prin rezonanțe, afinități și conversații între practici.

O Bienală despre corp și memorie

În cadrul conceptului In Minor Keys, corpul apare constant. Uneori ca subiect, alteori ca arhivă, alteori ca instrument de rezistență. Programul de performance al Bienalei este construit chiar în jurul corpului ca loc al cunoașterii și memoriei, dar și ca teritoriu politic. Această prezență a corpului este importantă mai ales într-o ediție în care atât de multe artiste folosesc propriile experiențe, memoria colectivă, istoria și vulnerabilitatea ca puncte de plecare.

Printre lucrările care construiesc acest discurs se află și cele ale lui Alice Maher, una dintre prezențele care mi-au atras atenția în expoziția centrală. În lucrările prezentate la Veneția, artista revine la corpul feminin printr-un imaginar populat de forme vegetale, animale, personaje mitologice și elemente care par să aparțină simultan lumii naturale și celei fantastice. Corpurile nu apar ca imagini stabile sau idealizate, ci sunt transformate, fragmentate și uneori aproape absorbite de ceea ce le înconjoară. În The Sibyls, Alice Maher pornește de la imaginea femeii-vizionare și o reconstruiește printr-o serie de imagini în care corpul, părul, natura și obiectele se amestecă într-o compoziție densă. Figura feminină devine astfel purtătoarea unei memorii care precede imaginea propriu-zisă și care trimite la mit, la ritual și la forme de cunoaștere transmise dincolo de istoriile oficiale.

O altă prezență puternică este María Magdalena Campos-Pons, alături de Kamaal Malak, în lucrarea dedicată lui Toni Morrison și Koyo Kouoh. Magnolia monumentală pe care o construiesc devine un punct de întâlnire între două figuri feminine esențiale pentru cultura contemporană. Morrison, una dintre vocile fundamentale ale literaturii americane, și Kouoh, curator și directoare a Zeitz MOCAA, devenită una dintre figurile importante ale scenei artistice internaționale, sunt reunite aici printr-o imagine care vorbește despre memorie, transmitere și continuitate.

Alegerea magnoliei nu este întâmplătoare. Floarea, reprezentată la scară monumentală, funcționează ca un spațiu al memoriei și al omagiului, iar portretele celor două femei sunt integrate în această formă organică. Lucrarea le așază astfel într-o relație care depășește biografia individuală și vorbește despre felul în care ideile, operele și influența unei persoane pot continua să circule după dispariția sa. Este, în același timp, o lucrare despre memorie și despre responsabilitatea de a o păstra și transmite mai departe.

Într-un registru diferit, dar relevant pentru această discuție, este și Pavilionul României, unde Anca Benera și Arnold Estefán prezintă Black Seas – Scores for the Sonic Eye, un proiect curatoriat de Corina Oprea și Diana Marincu. Marea Neagră devine aici un spațiu în care se suprapun istoria, ecologia, politica și memoria, iar cercetarea artiștilor urmărește felul în care aceste straturi continuă să influențeze prezentul. 

Unul dintre cele mai neașteptate momente ale Bienalei a fost Pavilionul Japoniei, unde Ei Arakawa-Nash prezintă Grass Babies, Moon Babies. Experiența începe chiar înainte de a intra în pavilion: fiecare vizitator este invitat să ia în brațe unul dintre bebelușii-păpușă și să îl poarte cu el prin spațiu. Păpușile au greutatea unui bebeluș adevărat și fiecare are propria identitate, purtând o pereche de ochelari de soare și o dată de naștere atribuită. Pe măsură ce înaintezi prin pavilion, actul de a ține bebelușul în brațe schimbă inevitabil felul în care te raportezi la spațiu și la ceea ce vezi în jur. La final, vizitatorul este invitat să îi schimbe scutecul, iar în interior descoperă un cod QR care generează un poem asociat cu data de naștere a acelui bebeluș. Gestul este simplu și aproape ludic, dar transformă vizitatorul din spectator în participant și introduce în experiența pavilionului o formă foarte concretă de grijă.

Florentina Holzinger: când corpul refuză să fie decor

Dacă ar fi să aleg o experiență care mi-a rămas ca una dintre cele mai puternice întâlniri cu performance-ul în această ediție, aș vorbi despre Pavilionul Austriei și despre Florentina Holzinger. Artista și coregrafa austriacă a construit Seaworld Venice, un proiect care combină dansul, teatrul, performance-ul și instalația și care pornește de la apă ca resursă, ca materie, ca simbol și ca teritoriu al transformării. Pavilionul devine simultan un parc acvatic subteran, o stație de tratare a apelor uzate și un spațiu aproape sacru. Dar Seaworld Venice este greu de privit de la distanță.

Florentina Holzinger lucrează cu propriul corp și cu corpurile performerilor într-un registru fizic. Nuditatea, riscul, efortul, umorul, apa, fluidele corporale și mecanismele scenice se întâlnesc într-o lucrare care pune sub semnul întrebării limitele dintre artă, spectacol, vulnerabilitate, putere, corp și infrastructură. Unul dintre gesturile cele mai puternice ale proiectului este chiar felul în care transformă ceea ce, în mod obișnuit, ascundem. Fluidele corporale ale vizitatorilor sunt filtrate și integrate în instalație, iar ceea ce este considerat deșeu devine parte din mediul în care performează artistele și performerii. Este o imagine dificil de ignorat. Pentru că te obligă să fii prezent.

Există și o altă dimensiune a proiectului care merită privită cu atenție: cine deține controlul asupra corpului feminin atunci când corpul devine obiectul unei priviri publice?

În istoria artei, corpul femeii a fost reprezentat, privit, idealizat, fragmentat și comercializat de nenumărate ori. În Seaworld Venice, corpul nu mai este un obiect pasiv al privirii. Este activ, puternic, antrenat, vulnerabil, uneori violent, alteori absurd. Performerul nu este doar cel care este privit, este cel care produce acțiunea. Iar această schimbare de perspectivă mi se pare una dintre cele mai interesante forme de feminism pe care le putem întâlni în arta contemporană: nu o declarație, ci o redistribuire a controlului asupra imaginii și asupra corpului.

Dincolo de reprezentare

Privind Bienala din perspectiva profesiei mele, mă interesează din ce în ce mai mult diferența dintre a reprezenta o idee și a o face să existe în spațiu. O expoziție poate vorbi despre memorie, o altă expoziție poate construi un spațiu în care memoria devine aproape fizică. Poți vorbi despre corp sau poți pune corpul performerului în centrul experienței și îl poți lăsa să obosească, să riște, să se expună. Poți vorbi despre comunitate sau poți construi o expoziție care îți schimbă ritmul, îți cere să te oprești și să privești.

Femeile care schimbă conversația

Există, în această ediție, o prezență puternică a artistelor și o varietate de forme prin care ele vorbesc despre corp, istorie, politică, teritoriu, memorie și identitate. Parcursul curatorial al curatoarei Koyo Kouoh a fost profund conectat de practica artistică a femeilor, de feminism, de instituții independente și de producția de cunoaștere din afara centrelor tradiționale de putere. În 2015, de exemplu, a curatoriat la WIELS expoziția Body Talk: Feminism, Sexuality and the Body in the Works of Six African Women Artists. Prezența acestor artiste în In Minor Keys nu este întâmplătoare. Ea face parte dintr-un concept curatorial mai amplu despre cine produce cunoaștere, cine ocupă spațiul instituțional și ale cui istorii sunt păstrate.