Cristina Foarfă, Project Manager Harta Literară: „Când știi ce s-a scris despre un loc, îl vezi altfel, iar cartea nu mai e obiectul intimidant din bibliografia obligatorie, ci ceva la care ajungi pe jos, în cartierul tău”

Comunicarea, tehnologia și cultura par, de multe ori, să aparțină unor lumi diferite. Cristina Foarfă demonstrează însă că, atunci când sunt aduse împreună printr-o strategie clară și un storytelling autentic, ele pot genera proiecte cu impact real în comunitate. Cu peste 20 de ani de experiență în jurnalism, branding, ONG-uri, business și civic tech, ea construiește inițiative care transformă cultura într-o experiență accesibilă și relevantă.

Cel mai recent proiect al său, Harta Literară, invită oamenii să descopere orașele prin poveștile scriitorilor care le-au locuit sau imaginat, folosind tehnologia ca punte către lectură, nu ca înlocuitor al ei. În acest interviu, vorbim despre cum se construiește un proiect cultural sustenabil, despre rolul comunităților în păstrarea patrimoniului și despre felul în care poveștile pot schimba modul în care privim locurile în care trăim.

Cristina, privind în urmă, care au fost momentele care ți-au conturat cel mai mult parcursul profesional și te-au convins că vrei să construiești proiecte culturale cu impact?

Probabil că întotdeauna am avut acest impuls de „hai să facem ceva!”, fără să știu întotdeauna exact ce sau să am un plan foarte bine pus la punct. Cred că momentele importante sunt cele în care am avut alături de mine oameni cu aceeași „inconștiență” sau oameni care au avut încredere să sprijine proiecte care, în mod evident, nu ar fi însemnat niciodată succes de business, ci mai degrabă impact pe termen lung.

Aș menționa, ca proiecte formatoare unde am lucrat, la care am contribuit sau pe care le-am inițiat, într-o ordine complet ne-crononologică – Bookaholic, un proiect extrem de drag și important mie, o revistă online despre cărți și scriitori; Rubik – romanul colectiv pe care l-am scris, peste 20 de oameni, sub coordonarea scriitoarei Simona Popescu, cu care de altfel am și avut un tur cu Harta Literară; ba chiar și revista BeTonuri pe care o făceam în facultate, asta ca să nu menționez toate proiectele în care am fost implicată în sectorul civic, că sunt prea multe. 

Ai lucrat în zona culturală din perspective diferite. Ce te-a învățat acest parcurs despre felul în care se construiește, astăzi, un proiect care reușește să aducă oamenii mai aproape de cultură?

În primul rând, cred că abordările elitiste îndepărtează oamenii de cultură. Mâna la tâmplă și discursul superior îi fac pe oameni să fugă mâncând pământul (și pe mine mai repede ca pe ei). Cred că este important ca atunci când gândim un proiect, el să pornească de la nevoile oamenilor, de la modul în care ei funcționează în lume, de la obiceiurile lor și, mai ales, să fie făcut într-un mod cât mai prietenos și accesibil. 

Proiectele culturale presupun adesea să îmbini creativitatea cu managementul, viziunea cu pragmatismul. Cum reușești să păstrezi acest echilibru și ce calități consideri că sunt esențiale pentru un lider în domeniul cultural?

Mi se pare îngrozitor, sincer, să trebuiască să faci și strategie, să ai și viziune, să vorbești cu oameni mult mai creativi ca tine, pe care îi admiri și te inspiră, și în același timp să faci și bugete, calcule, sute de acte, să scrii cereri de finanțare, să fii principalul responsabil dacă ceva nu merge bine, să cauți sponsorizări, să te gândești cum faci ca proiectul să supraviețuiască și anul viitor. 

Cred că asta e principala provocare a tuturor, chiar a tuturor oamenilor care fac proiecte culturale, sustenabilitatea – nu știi dacă mâine mai poți plăti salariile, dacă te mai poți dezvolta, dacă toate ideile pe care le ai și tu și ceilalți din echipă vor putea fi realizate sau vor rămâne la sertar. 

Harta Literară pornește de la o idee simplă, dar extrem de puternică: aceea că un oraș poate fi citit prin poveștile sale. Cum s-a născut această viziune și la ce nevoie ai simțit că răspunde într-un moment în care relația noastră cu lectura pare să se schimbe?

A pornit dintr-o curiozitate, nu dintr-o viziune grandioasă. Treci zilnic pe lângă case, străzi, cafenele unde au trăit scriitori sau unde se petrec scene din cărți și nu știi nimic. Literatura română e predată ca și cum s-ar fi întâmplat în manual, nu pe strada pe care mergi la muncă. Răspunde la o nevoie simplă: când știi ce s-a scris despre un loc, îl vezi altfel, iar cartea nu mai e obiectul intimidant din bibliografia obligatorie, ci ceva la care ajungi pe jos, în cartierul tău.

Nu-mi aduc aminte de un moment exact când mi-a venit ideea, ci mai degrabă de o perioadă, perioada Bookaholic, când încercam tot felul de idei de a aduce literatura mai aproape de oameni. E o idee veche de peste 12 ani, care m-a entuziasmat atunci, am încercat să găsesc finanțare pentru ea, nu am reușit și am parcat-o într-un sertar până i-a venit, iată, momentul. Ca vinul bun și ca textele bune, cred că s-a maturizat și sedimentat în timp, până a scos din nou capul gata să se plimbe pe străzi. Și am găsit sprijin – extinderea la Timișoara e finanțată de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte, cea în București, Iași și Brașov prin AFCN și Harta Literară a Chișinăului prin Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova. Toate proiecte câștigate. 

Harta Literară ajunge anul acesta în Brașov, Iași, Timișoara și Chișinău. Cum se construiește, concret, o astfel de hartă și cât de importantă este implicarea comunităților locale în acest proces?

Concret, după entuziasmul inițial, e multă muncă neromantică. Începe cu documentare – citești autorii locului, cauți în texte și în biografii locurile care contează, le geolochezi, le verifici. Apoi vine din nou partea romantică – construiești în jurul lor: tururi, evenimente, parteneriate cu scriitori, biblioteci, librării de acolo. Implicarea comunității nu e opțională, e un must.

O hartă a Timișoarei făcută doar de la București, din biroul de acasă, ar fi ridicolă. Oamenii de acolo știu ce locuri au greutate, ce s-a uitat, ce merită scos la lumină – și au propria memorie literară, pe care noi doar o punem pe hartă. De aceea, întotdeauna când mergem într-un oraș nou, implicăm comunitatea de acolo, fie că vorbim de scriitori, consultanți sau instituții de cultură. 

Fiecare oraș are propria memorie, propriile povești și propriii autori. Ce ați descoperit despre identitatea acestor orașe prin literatura lor și ce v-a surprins cel mai mult în procesul de documentare?

În linii mari, ce m-a surprins e cât de diferit se raportează orașele la propria literatură: unele și-o asumă și o mitologizează, altele o au sub picioare și n-o marchează nicăieri. Și cât de mult e nedocumentat – locuri importante despre care nu află nimeni pentru că nu scrie nimic pe nicio placă.

Și, dacă e să ajungem în concret, de exemplu, mai ales la București m-a uimit cât de mult se raportează oamenii la perioada interbelică, în timp ce e atâta literatură contemporană care se întâmplă pe străzile pe care mergem la muncă, în barurile în care bem un gin sau în locurile unde ne plătim taxele.

La Brașov am simțit o comunitate mult mai strânsă, oameni din zona literară care se știu bine unii pe alții și au o istorie comună iar la Timișoara, oh, Timișoara e atât de multiculturală și interesantă din acest punct de vedere și nu numai, cu o grămadă de povești și e unul dintre cele mai bine documentate orașe din acest punct de vedere. Am găsit acolo inițiative extraordinare de cartografiere a locurilor literare, o muncă de documentare imensă, peste care ne bucurăm să venim cu layerul interactiv. 

Harta Literară îmbină patrimoniul cultural cu tehnologia. Cum vezi rolul instrumentelor digitale în apropierea noilor generații de literatură și unde crezi că trebuie trasată limita, astfel încât experiența să rămână autentică?

Instrumentele digitale sunt exact asta, niște instrumente și atât. Și o spune un om pasionat de tehnologie și de implicațiile ei sociale și culturale (ONG-ul din spatele Hărții Literare se numește Tech and Tonic). O hartă, o aplicație, un tur pe telefon pot stârni curiozitatea cuiva care altfel n-ar fi deschis niciodată cartea. Dar scopul e să te trimită mai departe –  în spațiul real și, până la urmă, în text.

Limita se trage exact acolo: în momentul în care tehnologia devine ea spectacolul, iar cartea rămâne un pretext, ai pierdut. Digitalul trebuie să ducă spre lectură, nu s-o înlocuiască. Și mai e ceva – tehnologia nu poate înlocui niciodată interacțiunea umană, o poate doar mima. Un lucru care mă bucură foarte tare este că în jurul Hărții Literare crește o comunitate de oameni care vin la evenimente, care comunică, care împart aceleași experiențe. 

Dincolo de platforma digitală, organizați tururi literare și ateliere dedicate copiilor și tinerilor. Ce observați că îi conectează cel mai mult cu literatura: cartea în sine sau experiența pe care o construiesc în jurul ei?

Aș vrea să spun că e cartea dar aș minți. E experiența. De multe ori, vin oameni la tururi care nu au citit cărțile respectivului autor, care e ghid – o fac din curiozitate și pentru experiență și apoi își iau cărțile și nu o dată s-a întâmplat să ne contacteze pe noi sau pe autor și să spună cât le-au plăcut. Se crează o legătură intimă cu cartea mai ales când cartea vorbește despre locuri sau experiențe familiare – cum să nu fii curios să citești un text unde apare cartierul tău? 

Copiii se prind în poveste pentru că sunt undeva real, se mișcă, li se întâmplă ceva, nu pentru că le ții o prelegere despre importanța lecturii. Experiența e cârligul. Cartea e ce iau acasă după. Nu e o competiție între ele, e o secvență: dacă experiența e bună, cartea vine firesc după ea.

Într-o perioadă în care atenția oamenilor este tot mai fragmentată, iar consumul cultural se schimbă rapid, care crezi că este cea mai mare provocare pentru proiectele culturale independente?

Sustenabilitatea, din nou – dar și lupta pentru atenție fără să te prostești în proces. Concurezi cu tot ce e proiectat să fie mai rapid, mai zgomotos, mai ușor de consumat, și trebuie să faci asta fără să renunți la profunzime. Peste care se suprapune un sistem de finanțare care premiază noutatea, nu continuitatea: e mai ușor să iei bani pentru un proiect nou și strălucitor decât să ții în viață ceva care deja funcționează. La fel, e mai ușor să iei bani pentru tot ce nu e cultură – câte branduri din România susțin cu adevărat proiecte culturale independente, pe termen lung? Provocarea este să reușești să ieși din logica de finanțări și sponsorizări și să creezi, încă nu știu cum, proiecte care se vor susține singure la un moment dat. Doar că gândirea de business nu e neapărat familiară celor din zona culturală și, onest vorbind, undeva rolurile ar trebui să se împartă. 

Se vorbește adesea despre faptul că literatura formează comunități, nu doar cititori. Cum crezi că poate cultura contribui, astăzi, la construirea unor orașe mai conectate și a unor comunități mai implicate?

Cultura îți dă un motiv să fii în același loc cu alți oameni, offline. Un tur literar pune pe același trotuar niște străini care altfel n-ar fi avut ce vorbi. Referințele comune – o carte, un autor, un loc – creează apartenență. Nu vreau să exagerez și să spun că literatura salvează orașele, pentru că nu le salvează. Dar dă oamenilor ocazii concrete să se adune în jurul a ceva care nu e nici muncă, nici cumpărături.

Și mai e ceva – literatura pune un strat simbolic peste orașe. Un layer ficțional. Nu zic că nu mai vezi mizeria sau aglomerația sau construcțiile haotice sau patrimoniul care se prăbușește la propriu, dar măcar mai adaugi ceva peste – modul în care au văzut scriitorii aceleași lucruri, de-a lungul vremurilor. 

Dacă ai privi Harta Literară peste zece ani, ce ți-ai dori să reprezinte? Ce impact ai dori să aibă asupra felului în care oamenii citesc, călătoresc și își descoperă propriile orașe?

Mi-aș dori să fie infrastructură, nu un proiect izolat care trăiește de la o finanțare la alta. Adică: prezent în multe orașe, folosit în școli, de turiști și de localnici deopotrivă, un mod firesc de a da peste literatură, nu o excepție. Și, foarte pragmatic, mi-aș dori să fie sustenabil financiar, să nu mai depindă exclusiv de cereri scrise în prag de burnout. Impactul pe care mi-l doresc: să nu mai pară ciudat ca cineva să-și viziteze propriul oraș ca pe un roman.

Dacă ai putea lăsa un singur mesaj celor care spun că „nu mai citesc”, care ar fi acela?

Le-aș zice că îi înțeleg, dar să încerce totuși. Apoi probabil aș da niște recomandări de cărți care mi s-ar părea potrivite cu felul de-a fi al omului respectiv. Nu cred că lectura e o datorie sacră pentru toată lumea și nu cred că un om e mai bun sau mai prost dacă citește literatură sau nu. Cred însă că e unul dintre modurile cele mai frumoase de a înțelege lumea din jurul tău, pe tine, de a trăi emoții complexe, de a chestiona lucrurile și de a vedea nuanțele. 

Oricum, citești toată ziua – postări, mesaje, subtitrări, meme-uri. Nu e că nu mai citești, e că ți s-a repetat atâta timp că lectura înseamnă obligație și listă de bibliografie încât ai asociat cartea cu pedeapsa. Dar uneori există surpriza – wow, pe bune, chiar cineva scrie despre lucrurile care mă preocupă pe mine și o face într-un limbaj pe care chiar îl înțeleg? 

O carte pe care ai reciti-o oricând: Soldații lui Adrian Schiop

Autorul român pe care îl recomanzi fără ezitare: Radu Petrescu

Un loc din România care pare desprins dintr-un roman: Piața (din orice oraș, orice piață)

Citit dimineața sau seara? – Seara.

Trei cuvinte care descriu Harta Literară: Prietenoasă, vie, deschisă 

–

Credit foto copertă: Cristian Vasile