Dr. Liliana Cucoș, medic neurolog și cofondatoarea clinicii Ozonium: „Medicina nu înseamnă doar tratament, ci să ajuți omul să-și recapete încrederea în propria viață”

Unii oameni practică medicina. Alții ajung să își construiască viața în jurul ei. Pentru Dr. Liliana Cucoș, medic neurolog și cofondatoarea clinicii Ozonium din Iași, medicina a început cu mult înainte de primul halat alb. A crescut într-o familie de medici din Republica Moldova, a studiat la Chișinău și a venit la Iași pentru rezidențiat, fără să știe că orașul în care venise pentru pregătire avea să devină acasă.

Au urmat aproape trei decenii de medicină, ani de spital, gărzi, activitate universitară și doctorat, cazuri neurologice complexe și, mai târziu, o decizie care avea să îi schimbe parcursul profesional: desprinderea de medicina de spital și construirea, alături de soțul ei, a unei clinici multidisciplinare. Nu a fost însă o schimbare făcută peste noapte. În spatele ei au existat ani de întrebări și teama de a pierde nu doar un loc de muncă, ci o identitate profesională.

Astăzi vorbește despre libertate, echilibru și curaj altfel decât o făcea la 30 de ani. Iar una dintre cele mai importante lecții ale acestui parcurs pare să fie că medicina performantă nu trebuie să piardă tocmai ceea ce tehnologia nu poate înlocui: relația umană. În discuția cu The Woman, Dr. Liliana Cucoș vorbește despre medicină, familie, antreprenoriat, alegeri dificile și despre provocarea de a rămâne om într-un sistem medical din ce în ce mai sofisticat.

Ați plecat din Republica Moldova și ați ales Iași în urmă cu trei decenii. Cum arăta orașul atunci și ce v-a convins că acesta e locul în care să vă construiți viața și cariera?

Povestea mea începe într-un sat de lângă Orhei, Susleni. M-am născut într-o familie de medici, așa că medicina nu a fost niciodată ceva îndepărtat sau abstract. Era parte din viața de zi cu zi. Mama este medic stomatolog, iar tatăl meu e medic internist, așa că am crescut într-o casă în care se vorbea firesc despre oameni, suferință și responsabilitate.

Am studiat medicina la Chișinău, iar anii aceia au fost decisivi pentru mine. Au fost ani în care m-am format profesional, dar și personal. Au existat profesori care m-au influențat, întrebări care m-au urmărit mult timp și experiențe care m-au făcut să înțeleg ce fel de medic vreau să devin.

La Iași am ajuns pentru rezidențiat. Nu am luat decizia de a rămâne într-o singură zi. A fost o alegere care s-a construit în timp, prin oameni, muncă și relații profesionale.

La un moment dat, fără să îmi dau seama exact când, Iașul nu a mai fost orașul în care venisem pentru pregătire. Devenise acasă.

Cum ați ajuns să vă specializați în neurologie? Ce anume din această specialitate v-a captivat în așa măsură încât să-i dedicați trei decenii?

Neurologia m-a atras încă din facultate. Mă fascina complexitatea creierului și faptul că, prin sistemul nervos, ajungi să înțelegi omul în profunzime.

Mi s-a părut mereu una dintre cele mai provocatoare specialități. În neurologie există multă știință, multă logică și multă nevoie de observație atentă. Dar cred că ceea ce m-a făcut să rămân în neurologie atât de mulți ani este componenta umană.

Ajungi să însoțești oameni în momente foarte vulnerabile: după un accident vascular cerebral, în boli neurodegenerative, în situații care le schimbă radical viața. Nu tratezi doar o afecțiune. Încerci să înțelegi ce a pierdut acel om și cum îl poți ajuta să își recapete cât mai mult din autonomie și încredere.

După aproape trei decenii, încă mă surprinde cât de multe avem de descoperit despre creier și cât de mult avem de învățat de la pacienții noștri. Poate tocmai de aceea neurologia nu a devenit niciodată rutină pentru mine.

Cum a venit momentul în care ați spus „fondăm o clinică”? La ce nevoi din piață și din interacțiunile cu pacienții v-ați uitat atunci când ați luat această decizie?

Adevărul este că nu a existat un moment spectaculos în care ne-am așezat la masă și am decis că vom construi o clinică. Ideea s-a conturat treptat, din foarte mulți ani petrecuți alături de pacienți.

În neurologie întâlneam frecvent oameni care ajungeau la consultație după un drum lung prin sistemul medical. Trecuseră pe la mai mulți specialiști, aveau investigații, recomandări și tratamente, dar de multe ori lipsea imaginea de ansamblu. Simțeau că fiecare problemă era analizată separat, fără ca cineva să privească întregul context.

În aceeași perioadă, Victor, soțul meu, dezvolta tot mai mult zona de ozonoterapie, iar acasă aveam multe discuții despre felul în care medicina ar putea funcționa mai integrat. Veneam din specialități diferite, dar observam aceeași nevoie: oamenii aveau nevoie de mai multă coordonare, mai multă claritate și mai mult timp.

Așa a apărut Ozonium. Nu dintr-o ambiție antreprenorială în sensul clasic al cuvântului, ci din dorința de a construi un loc în care specialitățile să comunice mai bine între ele și în care pacientul să nu se simtă singur în propriul parcurs medical.

La început a fost mai degrabă un proiect construit cu răbdare și cu multe întrebări decât cu certitudini. Dar cred că tocmai această preocupare constantă pentru nevoile reale ale pacienților ne-a ajutat să creștem firesc și să rămânem fideli ideii de la care am pornit.

Cu Ozonium ați ales să puneți ozonoterapia în centrul abordării terapeutice. Mulți medici privesc această metodă cu scepticism. Cum explicați unui sceptic mecanismul prin care funcționează terapia?

Mi se pare firesc să existe scepticism. În medicină, întrebările sunt necesare și cred că orice terapie trebuie privită cu responsabilitate, cu dovezi și cu discernământ.

De altfel, povestea noastră a început în jurul ozonoterapiei. Prima clinică, Ozon Life, s-a construit în jurul acestei direcții și al recuperării medicale. Anii au trecut, iar experiența acumulată ne-a schimbat și pe noi. Am întâlnit oameni cu povești foarte diferite și am înțeles că, în realitate, nimeni nu vine cu o singură problemă.

În spatele unui diagnostic există întotdeauna un context mai larg, iar o singură metodă terapeutică nu poate răspunde tuturor nevoilor unui pacient.

Așa a apărut, firesc, evoluția către Ozonium. Ozonoterapia a rămas parte din ceea ce facem și astăzi, însă nu mai reprezintă centrul exclusiv al activității noastre. Este una dintre opțiunile terapeutice pe care le folosim atunci când există indicație medicală și când considerăm că poate aduce beneficii reale pacientului, integrată într-o abordare multidisciplinară.

Dacă ar fi să explic pe scurt mecanismul, vorbim despre utilizarea unor concentrații atent controlate de oxigen-ozon care activează anumite mecanisme naturale de adaptare și apărare ale organismului. Acest proces poate influența răspunsul antioxidant, reglarea inflamației și utilizarea oxigenului la nivel tisular. În anumite situații clinice, aceste efecte pot susține recuperarea și managementul durerii.

Dezvoltarea Ozonium a presupus atât accesarea de fonduri europene pentru echipamente și tehnologii medicale, cât și o investiție importantă în noul sediu, susținută prin creditare. Cum ați construit această etapă de dezvoltare și ce v-ați propus să aduceți nou pentru pacienți?

Dezvoltarea clinicii a fost un proces construit etapă cu etapă și a presupus mai multe tipuri de investiții.

Cu aproximativ doi ani înainte de mutarea în sediul actual, am accesat fonduri europene destinate achiziției de echipamente și tehnologii medicale. Această finanțare ne-a permis să dezvoltăm componenta tehnologică a clinicii și să introducem servicii noi de evaluare și recuperare.

Am integrat stimularea magnetică transcraniană (TMS), sistemul D-Wall pentru evaluare și recuperare funcțională, analiza posturală computerizată, tehnologii dedicate evaluării și recuperării vestibulare pentru pacienții cu vertij și tulburări de echilibru, precum și echipamente pentru ozonoterapie.

Investiția în noul sediu a fost însă separată de proiectul finanțat din fonduri europene. Pentru aceasta, am apelat la creditare, o decizie importantă și asumată, mai ales că vorbim despre un proiect construit pe termen lung.

Pe măsură ce echipa creștea și serviciile se diversificau, vechiul spațiu devenise insuficient. Ne doream nu doar mai mult loc, ci posibilitatea de a construi o clinică în care specialitățile și tehnologiile să poată funcționa integrat, iar pacientul să nu mai fie nevoit să caute separat fiecare etapă a evaluării sau recuperării.

A fost una dintre acele decizii în care entuziasmul merge împreună cu responsabilitatea. Când investești prin credite într-un proiect medical, îți asumi un angajament pe termen lung. Pentru noi însă a fost și expresia încrederii că direcția în care construim Ozonium este una în care merită să investim.

Cum arată profilul pacientului Ozonium? Și care sunt principalele afecțiuni pentru care pacienții vin la clinică?

Avem pacienți tineri care vin după accidentări sportive, persoane active care caută soluții pentru dureri de coloană, genunchi sau probleme de echilibru, dar și pacienți neurologici ori vârstnici care se confruntă cu afecțiuni complexe și au nevoie de o abordare multidisciplinară.

Dar observ tot mai des un alt lucru: mulți vin după un parcurs medical lung și obositor.

Au făcut investigații, au consultat mai mulți specialiști și, cu toate acestea, încă nu au răspunsurile pe care le caută. De multe ori intră în cabinet cu un dosar plin de investigații și cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Uneori au nevoie de tratament, alteori au nevoie să înțeleagă ce li se întâmplă și să simtă că cineva îi ghidează mai departe.

Poate că acesta este pacientul pe care îl întâlnim cel mai des: omul care își dorește claritate.

Mă impresionează în mod special pacienții cu vertij și tulburări de echilibru. Sunt afecțiuni care nu se văd și tocmai de aceea sunt adesea greu de înțeles de cei din jur. Din exterior, persoana pare perfect sănătoasă. În realitate, poate trăi zilnic cu nesiguranță, teamă și limitări care îi schimbă complet viața.

În astfel de situații îți amintești că medicina nu înseamnă doar diagnostic și tratament, ci și să îl ajuți pe om să-și recapete încrederea în propriul corp și în propria viață.

Ați lucrat ani buni în sistemul de stat, cu gărzi și un program dificil. Acum v-ați dedicat mai mult antreprenoriatului. Cum v-a pregătit medicina pentru acest rol și ce a trebuit să învățați de la zero?

Medicina m-a pregătit pentru antreprenoriat mai mult decât mi-am imaginat vreodată.

Anii de gardă, responsabilitatea deciziilor și contactul permanent cu oameni aflați în situații dificile te învață să rămâi calm, să prioritizezi și să îți asumi consecințele propriilor alegeri. Într-un fel, multe dintre aceste lecții se regăsesc și în antreprenoriat.

În paralel cu activitatea clinică, am fost aproape zece ani cadru didactic la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” Iași Iași și am urmat și parcursul doctoratului. Sunt experiențe care m-au format profund și care mi-au cultivat disciplina și dorința de a învăța continuu.

Ceea ce nu m-a învățat medicina a fost partea de management. A trebuit să învăț despre finanțe, legislație, recrutare, leadership și despre cum construiești o echipă care să crească împreună.

Privind în urmă, nu simt că am părăsit medicina pentru antreprenoriat. Am găsit o altă modalitate de a contribui, tratând pacienți și construind un context în care alți profesioniști să ofere aceeași calitate.

Dacă ne-am întoarce pentru o zi în viața dumneavoastră de acum 30 de ani, ce am vedea?

Probabil ați vedea o viață foarte diferită de cea de astăzi. Aproape cinci ani am locuit în căminul de rezidenți. Eram la început de drum, aveam copii mici, făceam gărzi și trăiam cu sentimentul că trebuie să învăț foarte mult și să demonstrez că pot.

Victor m-a ajutat enorm în acea perioadă. Când eram de gardă, el prelua responsabilitățile de acasă și avea grijă de copii. Fără sprijinul lui și al familiei, parcursul meu profesional ar fi arătat, cu siguranță, diferit.

Au existat și momente în care simțeam că nu mai pot și mă gândeam să renunț la spital și la gărzi. Dar medicina de spital are ceva care te ține foarte puternic legat de ea. Pentru mine erau cazurile complexe, urgențele, adrenalina deciziilor luate împreună cu echipe multidisciplinare.

Mai târziu au venit alte provocări: pacienții cu boală Parkinson avansată și terapiile cu pompe, tromboliza sau coordonarea programului de boli rare. Era o medicină intensă, care îmi oferea foarte mult din punct de vedere profesional.

Și tocmai de aceea mi-a fost atât de greu să plec.

Nu mi-era teamă doar de schimbare. Mi-era teamă că voi pierde o parte din identitatea mea profesională. Spitalul însemna apartenență, provocare intelectuală, recunoaștere, prestigiu, dar mai ales satisfacția extraordinară pe care o ai atunci când reușești să rezolvi un caz dificil. După atâția ani, toate acestea deveniseră parte din cine eram eu ca medic.

În același timp, începusem să îmi doresc altceva: mai multă libertate profesională, mai mult echilibru personal și posibilitatea de a construi și de a mă dezvolta pe termen lung într-un mod pe care să îl pot stabili eu.

Decizia nu a venit peste noapte. Mi-a luat câțiva ani. Au fost multe frici, multe întrebări și acel sentiment pe care îl ai când știi rațional că trebuie să faci un pas înainte, dar emoțional încă te temi să lași în urmă ceea ce îți este familiar.

Abia după ce am făcut pasul, am înțeles că nu trebuia să renunț la medicina complexă care mă provocase atâția ani. Puteam să aduc acea complexitate într-o structură construită diferit.

Într-un fel, nu am pierdut medicina pe care o iubeam. Am transferat experiența acumulată în spital într-un loc în care aveam libertatea să construiesc altfel.

Am câștigat autonomie, timp și posibilitatea de a decide în ce direcție vreau să mă dezvolt. Dar pentru asta a trebuit să am curajul de a renunța la „haina” medicului de spital și la siguranța unei identități profesionale pe care o construisem în foarte mulți ani.

Astăzi, cred că unele dintre cele mai importante schimbări din viață nu se întâmplă atunci când nu ne mai este frică, ci atunci când ceea ce ne dorim să construim devine mai important decât frica de ceea ce lăsăm în urmă.

Cum vedeți viitorul medicinei și al Ozonium? Ce vă doriți să construiți în următorii ani?

Cred că medicina va deveni tot mai personalizată și mai precisă. Vom avea acces la tehnologii pe care acum câțiva ani le consideram imposibile, la mai multe date și la instrumente care ne vor ajuta să intervenim mai devreme și mai eficient.

Dar, dincolo de toate aceste progrese, sper să nu uităm ceva esențial: pacientul nu vine la medic pentru tehnologie. Vine pentru că are nevoie de ajutor, de încredere și de cineva care să îl ghideze într-un moment de vulnerabilitate.

Adevărata provocare a medicinei moderne nu este să adăugăm mai multă complexitate, ci să păstrăm umanitatea într-un sistem care devine din ce în ce mai sofisticat.

În ceea ce privește Ozonium, nu mă gândesc atât la dimensiune, cât la relevanță. Mi-aș dori ca oamenii care ajung la noi să simtă că găsesc nu doar soluții medicale, ci și un partener de încredere în parcursul lor.

Desigur, ne dorim să consolidăm ceea ce am construit deja și să dezvoltăm în continuare ariile în care vedem că putem aduce valoare reală pacienților: recuperarea neurologică și vestibulară, medicina durerii, evaluarea funcțională și componenta de neurostimulare.

Îmi doresc ca Ozonium să rămână un loc în care tehnologia și medicina performantă merg mână în mână cu empatia și atenția față de om. Dacă vom reuși să păstrăm acest echilibru, cred că vom fi pe drumul cel bun.

Sunteți medic, antreprenor și parte dintr-un cuplu care construiește împreună. Cum arată granița dintre viața profesională și cea personală? Există cu adevărat?

Dacă sunt sinceră, nu cred că a existat vreodată o graniță foarte clară.

Au fost ani cu rezidențiat, gărzi, activitate universitară, doctorat și, mai târziu, construirea clinicii. Ani frumoși, dar și foarte solicitanți, în care am învățat că echilibrul nu este ceva ce găsești și apoi păstrezi pentru totdeauna.

Au existat perioade în care familia a făcut sacrificii pentru ca noi să ne putem urma drumul profesional. Îmi amintesc și acum anii în care fiica noastră cea mare, Victoria, a petrecut mult timp alături de părinții mei, în perioada rezidențiatului.

Astăzi, când o văd medic specialist ortodont, mă gândesc adesea că a crescut văzând medicina nu doar ca profesie, ci ca mod de viață. Iar Andreea, fiica noastră cea mică, a absolvit Facultatea de Medicină. Nu le-am împins niciodată spre acest drum, dar probabil că exemplul de acasă și-a spus, într-un fel, cuvântul.

Cu Victor am construit împreună nu doar o clinică, ci o mare parte din viața noastră. Uneori vorbim despre proiecte și pacienți și la cină, alteori ne amintim că trebuie să lăsăm medicina deoparte și să ne bucurăm pur și simplu de familie.

Astăzi, când îmi văd fetele urmând propriul lor drum și mă bucur de rolul de bunică, simt că toate acele sacrificii au căpătat un sens.

Dacă ați putea să îi spuneți ceva femeii care erați acum 30 de ani, la început de drum, ce i-ați spune?

I-aș spune să aibă mai multă răbdare cu ea însăși.

La 30 de ani credeam că trebuie să am toate răspunsurile. Astăzi știu că uneori crești tocmai în perioadele în care nu le ai.

I-aș spune să aibă mai multă încredere în proces și să nu se sperie atât de mult de perioadele dificile. Uneori exact momentele care par cele mai grele sunt cele care te formează cel mai mult.

I-aș spune și să fie mai blândă cu ea însăși. În medicină înveți repede să ai grijă de ceilalți, dar nu întotdeauna înveți să ai grijă și de tine.

Poate că lecția cea mai importantă este că succesul nu înseamnă doar ceea ce construiești profesional. Înseamnă și să poți privi în jur și să recunoști oamenii pe care i-ai iubit, relațiile pe care le-ai păstrat și valorile de la care nu te-ai abătut.

Ce vă menține echilibrul? Cum aveți grijă de omul din spatele medicului?

Pentru mine, familia rămâne cea mai importantă sursă de energie și de liniște. În ultimii ani, nepotul meu, Eric, a devenit una dintre marile bucurii ale vieții mele. Copiii au darul acesta extraordinar de a te aduce în prezent și de a-ți aminti ce este cu adevărat important.

Îmi plac foarte mult călătoriile. Îmi oferă distanța necesară pentru a privi lucrurile cu alți ochi și pentru a ieși, măcar pentru o vreme, din ritmul alert al profesiei.

Îmi plac florile și grădina mea. Există ceva foarte liniștitor în a îngriji plante și în a le vedea crescând în ritmul lor. Cred că mi-au oferit, fără să îmi dau seama, multe lecții despre răbdare.

Și mai sunt motanul și cățelul nostru, care aduc în fiecare zi acea normalitate simplă de care avem cu toții nevoie.

Astăzi, echilibrul nu mai înseamnă pentru mine să le fac pe toate perfect. Înseamnă să îmi permit să încetinesc din când în când și să mă bucur mai mult de lucrurile simple.

–

Redactor: Mihaela Ganciu